Cât de tragică e pierderea definitivă a unui manuscris? Dar dacă autorul manuscrisului pierdut a scris alte opere de o valoare inestimabilă? De la Aristotel la Hemingway există o întreagă istorie a manuscriselor definitiv dispărute, despre care se crede că ar fi putut revoluţiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Fie că a fost vorba despre accidente tragice, precum mistuirea Bibliotecii din Alexandria, despre moartea autorului, cum s-a întîmplat cu I.L. Caragiale, care se pare că n-a mai reuşit să termine o presupusă dramă istorică, sau despre intervenţii exterioare, precum valiza de manuscrise pe care Gao Xingjian ar fi fost constrâns să o ardă, toate cărţile ce nu au mai ajuns la generaţiile următoare reprezintă lacune cu neputinţă de acoperit. Istoria lacunelor analizează câteva dintre aceste pierderi şi impactul lor asupra cursului istoric al civilizaţiei, mereu pornind de la întrebarea „Ce ar fi fost dacă…?”.
În perioada 17-23 noiembrie, Bogdan Suceavă va susţine un turneu de promovare a noului său volum, Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute. Autorul se va întâlni cu cititorii din București – vineri, 17 noiembrie, ora 18:00, la Cărtureşti Verona (Cafenea); joi, 23 noiembrie, ora 15:30, Sala Senatului, Universitatea Româno-Americană; joi, 23 noiembrie, de la ora 18:00, Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus –, şi din Cluj: luni, 20 noiembrie, ora 16:00, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”; tot luni, de la ora 18:30, la Librăria Book Corner.
„Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute”, de Bogdan Suceavă – fragment
Trec prin centrul Bucureştilor şi privesc spre clădirea cea nouă a Bibliotecii Centrale Universitare, reclădită din temelii pe locul celei care a ars acum mai bine de un sfert de veac. Îmi amintesc scene stranii, tragice, însângerate, la care s‑a întâmplat să fiu martor. Pierderi. Foarte multe rătăciri. Întunecări. Am fost acolo. Oare aşa au dispărut cărţile pierdute ale vremurilor de altădată?
Să revenim, amintind aici că majoritatea covârşitoare a lucrărilor lui Democrit s‑au pierdut, atât lucrările de filozofie naturală, cât şi cele de etică. Avem fragmente, ştim că au existat, dar atât. Şi tot pierdute sunt lucrările lui Eudem, şi anume Istoria aritmeticii, din care a supravieţuit un scurt fragment, poate irelevant pentru a da măsura justă a calităţii autorului, precum şi Istoria astronomiei, din care au ajuns până la noi câteva fragmente. Tot câteva pasaje au supravieţuit şi din Istoria geometriei, care probabil ar clarifica multe dintre semnele de întrebare pe care le avem despre paternitatea unor teoreme de geometrie plană obţinute de greci. Ceea ce nu ştim depăşeşte cu mult ceea ce ştim, cel puţin în câteva domenii din perioada elenă clasică. Şi aici nu e vorba de animale fantastice sau de tratate despre dragoni, ci de ceva mult diferit: construcţii ale intelectului şi imaginaţiei care au existat cu adevărat şi care ar fi putut influenţa domeniile ştiinţifice ale timpurilor viitoare.
Se poate întâmpla ca idei minunate să fie ascunse într‑un fragment de text, uneori pe un colţ de pagină, aşa cum a făcut Pierre de Fermat cu relaţia de natură exponenţială care ulterior avea să fie cunoscută drept Marea lui Teoremă. Cum ar fi fost dacă acel colţ de pagină s‑ar fi pierdut? Acela a rămas, dar s‑a pierdut aşa‑zisa lui demonstraţie, pe care azi o bănuim incorectă, deoarece demonstraţia contemporană, realizată de Andrew Wiles, reprezintă una dintre cele mai profunde contribuţii în matematicile contemporane. Din respect pentru Pierre de Fermat, ne gândim că e poate mai bine că tentativa lui de demostraţie s‑a rătăcit.
Ideea că o mică însemnare poate fi de o importanţă crucială ne impresionează. Teorema cu pricina e realmente consemnată pe un colţ de pagină. Aici, iertată fie‑mi îndrăzneala, voi povesti o scenă curioasă, ceva ce mi s‑a întâmplat mie legat de o carte de matematică. Printr‑un concurs de împrejurări, un exemplar al monografiei despre spaţiile simetrice a lui Sigurður Helgason, o lucrare clasică din domeniul geometriei contemporane, a ajuns în posesia mea. Iar exemplarul acela nu era unul oarecare, ci unul foarte special: fusese studiat în detaliu de Tadashi Nagano, care a fost îndrumătorul îndrumătorului meu de doctorat. Momentul în care exemplarul cu pricina mi‑a fost dăruit a fost magic, iar cartea aceea mi‑a devenit talisman. Exemplarul lui Tadashi Nagano era plin de adnotări făcute cu cerneală, pagină după pagină pline de inserturi minuţioase scrise atent într‑o caligafie superbă. Atunci când doi geometri niponi m‑au vizitat în California, le‑am spus despre exemplarul monografiei lui Helgason adnotat în japoneză de Nagano, care se află în posesia mea. S‑a făcut un moment de linişte şi unul dintre ei a întrebat dacă ar putea vedea notele. Am aşezat cartea pe masă, între noi, şi le‑am propus s‑o răsfoim pe îndelete, ca să vedem împreună ce mină de aur se află acolo. Ce notase acolo profesorul Nagano? Unele teoreme din textul cărţii aveau parte de demonstraţii alternative, altele erau însoţite de referinţe şi trimiteri la alte lucrări, totul scris cu o peniţă foarte subţire, în cel mai mic scris de mână posibil, perfect lizibil şi după cinci decenii. Am stat de vorbă câteva ceasuri despre aceste note adiţionale şi ne‑am lămurit că fuseseră scrise în timpul unor sesiuni de studiu individual al cărţii, cel mai probabil în perioada imediat următoare apariţiei ei. Maestrul studiase un alt maestru. Dar situaţia era cel puţin curioasă: notele în japoneză s‑au aflat pentru multă vreme în posesia cuiva care nu cunoaşte japoneza.
Aşa se pot pierde multe idei importante, ascunse în note adiţionale, considerate adnotări marginale, şi e perfect plauzibil să ajungă în posesia cuiva care ar putea să nu le înţeleagă, aşa cum nici eu nu înţelegeam limba acelor însemnări. În fapt, câte feluri de a pierde un text există? Motivele pentru care cărţile, ideile despre cărţi, ideile minunate care ar trebui să însoţească textele, sau proiectele de cărţi se pot pierde sunt atât de variate, încât ne‑ar fi imposibil să propunem o clasificare completă. Dar recunoaştem aici un alt tip posibil de lacune.
Despre Bogdan Suceavă
Bogdan Suceavă s-a născut pe 27 septembrie 1969 la Curtea de Argeş. Studii în matematică la Universitatea din Bucureşti şi la Michigan State University. În prezent, profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Autor al volumelor de proză: Teama de amurg (1990); Sub semnul Orionului (1992); Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii (2002, 2003); Bunicul s-a întors la franceză, istorii (2003, 2008); Venea din timpul diez (2004, 2010, 2014); Miruna, o poveste (2007, 2008, 2017); Distanţe, demoni, aventuri (2007); Vincent nemuritorul (2008); Noaptea cînd cineva a murit pentru tine (2010); Memorii din biblioteca ideală (2013); Scrisori de la Polul Est (2015); Republica (2016). Distincţii literare: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii; Premiul CopyRo, în 2002, pentru volumul Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii; Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Miruna, o poveste. Premiul I al Reţelei literare pentru Noaptea cînd cineva a murit pentru tine. Lucrări de istoria matematicii publicate, între altele, în Historia Mathematica, Notices of the American Mathematical Society, Mathematical Intelligencer.
