Bookaholic

Tipologia stabilită de Matei Vişniec, care dă titlul noului său roman, îi include şi pe cititori. Există cititori de tip pantof şi cititori de tip umbrelă. Cititorul de tip pantof este disciplinat şi răbdător, are încredere în autor, începe cartea de la primul cuvînt şi o închide după ce ajunge la ultimul, fără să fi sărit nici măcar o virgulă. Cititorul de tip umbrelă priveşte neliniştit jocul cuvintelor, parcurge cartea pe sărite, se întoarce la unele pasaje, pe altele le traversează în diagonală, aprofundează numai dacă îl captivează textul şi, nu de puţine ori, încheie cartea citind începutul.

Lectura acestui roman de călătorie – prin lumea ideilor, prin istoria misterului teatral, dar şi prin ţinutul miraculos al Provenţei – va constitui pentru ambele categorii de cititori o experienţă spirituală „tectonică” (în aceste pagini se ciocnesc două plăci tectonice: prima este un continent de viaţă trăită, iar a doua este paradisul voluptuos al ficţiunii), dar va funcţiona şi ca un test. Nu ezitaţi să vă urmaţi instinctul şi să încercaţi să descoperiţi dacă sînteţi un cititor de tip pantof sau un cititor de tip umbrelă.

„Poveştile ne plac atunci cînd conţin enigme. Sau tîlcuri (cuvintele vechi au uneori o înţelepciune care stă la pîndă, este cazul cuvîntului tîlc). Acest roman doldora de poveşti aparent disparate este unul care s-a scris aproape singur. Iniţial am vrut să merg pe un singur fir, pe urmele iubirii mele pentru cuvînt şi pentru teatru, pentru gest şi pentru ceremonie. Cartea s-a transformat într-o călătorie, altfel spus, m-a dus singură dinspre centrul lumii (de la Rădăuţi, oraşul în care m-am născut) spre periferii, adică spre Paris şi Avignon (mari capitale ale teatrului).

Reţineţi că, dacă vă place călătoria, nimeni nu vă obligă să vă mai întoarceţi din ea…” (Matei Vişniec)

„Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…”, de Matei Vișniec – fragment

Colecţie: Proză
Editura: Cartea Românească
Carte publicată şi în ediţie digitală
512 p.

Din ce în ce mai des, în ziua de astăzi, trebuie să vă informaţi bine înainte de a intra la un spectacol. Întrebaţi întîi dacă este vorba de o piesă de teatru clasică sau de un spectacol de tip performanţă. În acest al doilea caz riscaţi să vedeţi sînge adevărat pe scenă, suferinţă reală, flagelări, nuditate, acte de tortură, scatologie şi diverse alte scabroşenii (masturbările fiind cele mai inocente)… O tendinţă trash bîntuie în artele vizuale. Întrucît lumea în care trăim este tot mai violentă, iar competiţia dintre artişti tot mai strînsă, teatrul se încarcă şi el de violenţă, de doze tot mai mari de provocări. În 2001 regizorul de origine argentiniană Rodrigo García a creat un spectacol intitulat After Sun în care un cuplu intra într-un fel de demenţă şi începea să se bălăcească în tot ce găsea în frigider şi în bucătărie, de la foi de salată la maioneză şi la ketchup. Fără îndoială, el dorea să arate că societatea de consum ne transformă în nişte porci. Fiţi atent deci, unii regizori vă consideră efectiv drept nişte porci. Iar ceea ce doresc ei este să vă facă să vă simţiţi prost, să vă excitaţi, să asudaţi, să salivaţi, să vi se facă pielea ca de găină, să vi se ridice părul în cap, să vi se facă greaţă, să vă producă tahicardie, eventual să vomitaţi în sală. Traversăm de fapt o epocă de furie, iar arta a devenit un spaţiu a devianţelor. Artistul care vi se adresează vă detestă uneori sincer, ba chiar vă urăşte. Pentru aceşti artişi ai extremului publicul din faţa lor nu este decît un eşantion al giganticei turme de oameni care au ratat totul, rătăcindu-se în mod ruşinos şi de neiertat pe drumul spre civilizaţie.

Artistul furios are însă nevoie, pentru a-şi exprima disperarea, de o victimă complice, de un recipient în care să-şi verse indignarea, reproşurile, dispreţul, furia. Cînd aveţi de-a face deci cu un astfel de creator demolator, trebuie să ştiţi că riscaţi să deveniţi, pentru el, nişte spectatori-pubele, nişte spectatori-scuipătoare, nişte spectatori-latrine.

„Aţi venit la teatru ca să scăpaţi cumva de realitate, de mizeriile lumii, să uitaţi cît de hidoasă este? Ei bine, n-o să scăpaţi, am să vă arăt eu cît de oribilă, cît de insuportabilă, cît de perversă, cît de cinică este lumea! Teatrul nu este o gaură de şarpe în care să vă ascundeţi, este un loc în care veţi trăi, pentru două sau trei ore, chiar cu şarpele, sau cu şerpii…” Cam acesta este discursul programatic al artistului furios. Rămîne acum să decideţi dacă acceptaţi provocarea lui, dacă sunteţi dispuşi să-i faceţi jocul, să participaţi la dezlănţuirea sa de energie disperată şi să-i înghiţiţi pînă la capăt violenţele, insultele şi ultragiul programat. În cazul în care aveţi nevoie de un argument de ordin istoric şi estetic ca să vă asumaţi acest tip de experienţă, spuneţi-vă că ea nu este total nouă. Încă din 1916, la Zürich, la Cabaretul Voltaire, dadaiştii imaginau spectacole de natură să scoată publicul din sărite, să-l scandalizeze, eventual să-i facă pe spectatori să sară de pe scaunele lor şi să oprească spectacolul, să distrugă decorul şi să-i ia la bătaie pe „actori”. Oricum în jurul acelei oaze care se numea Elveţia întreaga lume se măcelărea copios, deci violenţa dadaiştilor avea o justificare istorică… În 1966 însă, în plină pace (dacă nu ţinem seama de Războiul rece), Peter Handke, scriitor austriac, a scris o piesă cu un titlu mesianic pentru o întreagă mişcare artistică contestatară şi subversivă: Ultragiu adus publicului. O piesă în care, aşa cum arată şi titlul, publicul era insultat copios, cu scop terapeutic însă. Trebuie să vă vindecăm de imobilism, de paralizie, de pasivitate, de indolenţă, pare să spună autorul. Orice este preferabil decît să ştiu că veţi ieşi din această sală la fel cum aţi intrat.

Această idee mocneşte de altfel în capetele multor regizori, artişti şi creatori care consideră că au o misiune extra-teatrală, că trebuie să zguduie din temelii lumea şi întrucît lumea este greu de zguduit ei se văd obligaţi să înceapă cu unii indivizi, mai precis cu dumneavoastră. Artiştii mesianici vor de fapt să vă transforme, să vă facă să trăiţi, în timpul celor două sau trei ore de spectacol, un cutremur interior. „Important este să vă perturbăm într-un aşa hal încît la terminarea spectacolului să fiţi alţi oameni, să plecaţi acasă întorşi pe dos, debarasaţi eventual de unele dogme sau pseudoprincipii, fără ochelarii de cal cu care aţi venit, mai liberi, dar şi înarmaţi pentru observarea şi înţelegerea lumii.” Iată deviza artiştilor militanţi, uneori de-a dreptul fanatizaţi, pe care îi putem considera mai puţin ca fiind urmaşii lui Shakespeare şi ai lui Molière, cît mai degrabă urmaşii misionarilor care plecau să-i creştineze pe incaşi. Fiţi atenţi, deci, dacă vă duceţi la un spectacol de Jan Fabre, de Rodrigo García, de Krzysztof  Warlikowski, de Andriy Zholdak sau de Pippo Delbono… Intrînd în universul lor veţi intra într-un malaxor senzorial şi psihic plin de surprize, şi nimic din ceea ce ştiaţi despre teatru nu vă va ajuta să faceţi faţă şocului. Majoritatea acestor creatori de cutremure emoţionale nici nu se mai adresează raţiunii, şi ei o spun de altfel fără să se ascundă: ne adresăm altor niveluri perceptive, nu ne mai interesează mintea omului ci subconştientul, instinctele, biologia, receptacolele subliminale, tot ceea ce se află sub pragul conştiinţei, tot ceea ce a rămas ascuns în om de cînd s-a desprins de animal, de fapt ne adresăm mai mult animalităţii din om, vrem să zgîndărim adîncimile sale rămase pînă acum intacte, vrem să vă reactivăm scorburile emoţionale din inimă, din stomac, din plămîni, din organele genitale şi chiar din fiecare celulă care vă formează, dacă se poate…

Nu dau alte nume (ca să nu par un delator odios), dar ţin să vă avertizez, doamnelor şi domnilor: meseria de spectator este din ce în ce mai riscantă. Va trebui poate, treptat, să uitaţi că altădată teatrul se făcea cu actori şi regizori care ieşeau dintr-o Academie… În Franţa şi în Italia, regizori precum Philippe Adrien şi Pippo Delbono au montat spectacole folosind pe post de actori persoane bolnave de SIDA, oameni handicapaţi sau suferind de diverse boli mentale, trizomici şi mongoloizi. În faţa unor „actori” care sunt nişte oameni în plină suferinţă, spectatorii încasează un veritabil şoc moral. Iar conceptul de comedie îşi schimbă total conţinutul cînd, de exemplu, piesa Bolnavul închipuit de Molière este montată cu oameni care au trecut prin spitalele psihiatrice…

Despre Matei Vișniec

Matei Vişniec a debutat în anii 1980 cu poezie şi s-a afirmat apoi ca dramaturg. Piesele sale au traversat frontierele, fiind traduse în peste 30 de limbi, iar numele lui s-a aflat pe afişe în peste 40 de ţări. Este unul dintre autorii cei mai jucaţi la Festivalul de Teatru de la Avignon. Din 1990 este jurnalist la Radio France Internationale şi îşi desfăşoară activitatea între Franţa şi România.

În anul 2008, Matei Vişniec publică la Editura Cartea Românească primul său roman, Cafeneaua Pas-Parol, scris în 1983. Urmează Sindromul de panică în Oraşul Luminilor – unul dintre cele mai apreciate romane ale anului 2009, premiat de revista Observator cultural. În 2010 apare romanul Domnul K. eliberat. Deşi l-a scris în 1988 – primul an al exilului său parizian –, autorul a aşteptat mai bine de 20 de ani înainte de a-l încredinţa tiparului. Romanul vizionar Dezordinea preventivă este publicat în anul 2011, iar Negustorul de începuturi de roman a fost recompensat în 2014 cu Premiul „Augustin Frăţilă”.