Bookaholic

Străin printre străini, exilatul trăiește, după cum afirmă Vladimir Jankélévitch, o viață dublă, în așa fel încât „a doua lui viață, care a fost cândva prima, este ca supraimprimată pe grosolana viață banală și tumultoasă a acțiunii cotidiene” (1). Dubla existență a exilatului se configurează sub forma unui joc al prezenței și absenței. Odată plecat din țară, acesta este „în același timp aici și acolo, nici aici, nici acolo, prezent și absent, de două ori prezent și de două ori absent” (2). Mai mult, plecarea, dimpreună cu păstrarea în memorie a unui anumit timp și spațiu, reprezintă declicul nostalgiei, înțelegându-se prin aceasta, într-o primă instanță, „atașamentul de un spațiu familiar, un acasă (nostos) și suferința (algia) declanșată de ieșirea din acest spațiu” (3). Firul dedublării nu se oprește însă aici, nostalgia presupunând totodată o ramificare cronotopică: vorbim, pe de o parte, de un timp nostalgic, și, pe de altă parte, de un spațiu nostalgic. Ajungem astfel la dublarea binomului aici-acolo cu binomul prezent-trecut.

Pornind de aici, am putea spune că iugo-nostalgia reprezintă, grosso modo, nostalgia pentru un timp și un spațiu bine definite, și anume Iugoslavia de dinaintea războiului civil. Observația de față se dovedește însă insuficientă, întrucât conceptul presupune și o relaționare cu contextul politic de după destrămarea Iugoslaviei. Vom vedea în cele ce urmează că ne aflăm din nou în fața unei dedublări. Dacă prima accepțiune a iugo-nostalgiei vizează nostalgia pentru un anume trecut și spațiu, cea de-a doua dobândește o încărcătură ideologică. Astfel, secunda fațetă a iugo-nostalgiei are în vedere, conform lui Stephenie Young, „dorința susținută a statului de a controla memoria istorică și de a crea o versiune oficială a istoriei” (4) (trad. mea). Pe plan societal și politic, imprimarea unui caracter ideologic iugo-nostalgiei conduce la o fisiune a populației, la un joc politic al includerii-excluderii: cei care acceptă și se încadrează noului discurs și cei care nu sunt dispuși să îl accepte (cel mai adesea exilații) (5).

Determinată contextual, înțelegerea iugo-nostalgiei presupune cunoașterea situației politice din Iugoslavia anilor ’90, precum și a factorilor care au declanșat războiul. În lucrarea Making a Nation, Breaking a Nation, Andrew Baruch Wachtel urmărește realizarea unei radiografieri a traseului cultural și politic ce a dus la destrămarea Iugoslaviei. După cel de-al Doilea Război Mondial, spune Wachtel, Iugoslavia a fost reconstruită ca stat multinațional, de această dată recunoscându-i-se și caracterul multietnic (6). Situația Iugoslaviei se schimbă însă începând cu anul 1963. Astfel, în decursul anilor ’70 și ’80 a avut loc o ascensiune a „naționalismelor particulare” (7) (trad. mea), factor căruia i se adaugă căderea URSS, situația economică precară, precum și moartea lui Iosip Broz Tito. În aceste condiții, izbucnirea conflictelor între fostele state membre ale Iugoslaviei (soluționate cu dezmembrarea statului) s-a dovedit inevitabilă.

Am menționat în rândurile de mai sus că iugo-nostalgia nu vizează strict nostalgia pentru Iugoslavia, ci presupune totodată și o raportare la situația politică de după război. În acest context, reamintim că ceea ce se urmărea în Croația condusă de Franjo Tudjman era rescrierea istoriei (8). O astfel de practică a presupus, spune Dubravka Ugrešić într-un interviu acordat Svetlanei Boym, interzicerea așa-numitului trecut iugoslav (9). E limpede așadar că aceasta e cauza procesului de includere-excludere, cei iugo-nostalgici fiind excluși tocmai datorită faptului că reveneau la un moment al istoriei ce se voia uitat.

Concept cheie nu doar la nivel politic, ci și literar, iugo-nostalgia reprezintă unul dintre punctele centrale ale romanelor Ministerul durerii și Muzeul capitulării necondiționate, ambele semnate de Dubravka Ugrešić. Pornind de la semnalarea prezenței iugo-nostalgiei în cele două romane, îmi propun să arăt în eseul de față cum anume e configurată această formă de nostalgie, axându-mă în acest scop pe evidențierea mecanismelor de redare deopotrivă a timpului și a spațiului iugo-nostalgic. Vom vedea astfel că atât timpul, cât și spațiul, sunt ireversibile, fapt ce face ca încercările exilatului de întoarcere în patria sa să eșueze.

Discuția despre existența unui timp iugo-nostalgic presupune, volens nolens, o revenire asupra nostalgiei, așa cum e aceasta teoretizată de Vladimir Jankélévitch. Una dintre observațiile princeps ce se desprind din Ireversibilul și nostalgia se referă la faptul că „adevăratul obiect al nostalgiei nu este absența în opoziție cu prezența, ci trecutul în raport cu prezentul; adevăratul leac al nostalgiei nu este întoarcerea înapoi în spațiu, ci retrogradarea spre trecut în timp” (10). Expunerea teoretică din studiul lui Jankélévitch își găsește exemplificarea fără doar și poate în Ministerul durerii. Axa trecut-prezent definitorie nostalgiei e reprezentată în romanul Dubravkăi Ugrešić printr-o constantă cantonare în trecut. Mecanismul prim de întoarcere înspre trecut sau de prezentificare a trecutului e reprezentat de o serie de istorii personale. Profesoară de iugoslavistică la Universitatea din Amsterdam, Tania Lucić le propune studenților ei „un «proiect», un joc în grup, «o temă»: inventarierea cotidianului din fosta Iugoslavie” (11).

Numindu-le deloc întâmplător istorii personale, poveștile studenților exilați ridică o problemă ce, într-o primă instanță, face dificilă delimitarea nostalgiei de iugo-nostalgie. De vreme ce trecutul retrăit mental nu este unul ale cărui coordonate sunt întotdeauna fixe, amintirile relatate de studenți se îndreaptă uneori de la un nivel ce depășește stadiul individual (putându-se astfel corela mai mult sau mai puțin cu Iugoslavia de dinaintea războiului) către unul strict personal. Să luăm spre exemplu istorisirea lui Ante: descrierea unei serate dansante. Amintirea tânărului nu consistă într-o aducere în prim-plan a vreunui aspect al așa-numitului cotidian din fosta Iugoslavie, ci a unui eveniment privat de ancorarea spațio-temporală care importă în lucrarea de față. Altfel spus, nu e vorba despre trecutul în Iugoslavia, ci despre trecutul unui adolescent. Ajungem astfel la afirmația lui Jankélévitch conform căreia exilatul dorește să se regăsească, să-l regăsească pe cel care a fost odată (12). Sesizăm așadar că avem de a face în cazul istorisirii lui Ante mai degrabă cu nostalgia decât cu iugo-nostalgia.

Cu toate acestea, majoritatea poveștilor istorisite se focalizează asupra specificului iugoslav, adunând într-o sacoșă de rafie imaginară aspecte ale unui vieți ce nu mai poate fi reiterate. Selectarea amintirilor, precum și modalitățile de narare pentru care optează studenții exilați reflectă predilecția voită sau nu pentru reactualizarea trecutului iugoslav. În acest sens, vom lua ca exemple amintirea Melihei și cea a lui Mario. În vreme ce Meliha retrăiește trecutul prin prezentarea unei rețete culinare din bucătăria bosniacă, Mario mizează pe semnalarea importanței pe care au avut-o trenurile în fosta Iugoslavie. Construită sub forma unui inventar, amintirea tânărului cuprinde, în fond, fragmente din istoria Iugoslaviei. Fiind întâi de toate o veritabilă emblemă a statutului, dacă e să avem în vedere observația lui Mario conform căreia „ceea ce unea Iugoslavia nu era atât sloganul «fraternitate și unitate», cât căile ferate austro-ungare și gările” (13), sistemul feroviar descris de acesta e pus în relație cu schimbările socio-economice din fosta Iugoslavie. Așa se face că trenul a reprezentat, printre altele, o efigie a epocii de consum iugoslave a anilor ’80, dar și o temă a cinematografiei.

Această încercare de reconstruire prin povești a unui trecut devenit inexistent constituie în Ministerul durerii resortul principal de actualizare a iugo-nostalgiei. Revizitarea unei epoci istorice anulate de noul discurs istoric cunoaște însă în romanul de față o dublă încercare. Dincolo de verbalizare, o altă modalitate de a păstra trecutul viu este reprezentată de amintirea, păstrarea sau colecționarea obiectelor.

Nu întâmplător am menționat în rândurile de mai sus sacoșa de rafie. Ceea ce trebuie precizat încă de la început e statutul pe care acest obiect (la fel ca altele) îl are în roman. El nu mai este semnificativ prin valoarea lui pragmatică, prin întrebuințarea sa, ci prin valoarea lui simbolică. Referindu-mă, în cazul acesta, la sistemul nefuncțional teoretizat de Jean Baudrillard, aș putea spune că astfel de obiecte ce „par a contrazice exigențele calcului funcțional, [răspund] unei alte vocații: de mărturie, de reamintire, de nostalgie sau de evadare” (14). Să revin deci la sacoșa de rafie. Perceperea ei drept obiect simbolic reiese din amintirea relatată de Ana. Remarcăm din descrierea realizată de studenta exilată că din punct de vedere spațial acest obiect nu poate fi redus la un anumit loc deoarece „sacoșa de rafie cu dungi roșii, albe și albastre călătorește prin toată Europa de Est și Europa Centrală” (15). Totuși, un soi de delimitare spațio-temporală e obținută prin compararea sacoșei cu drapelul iugoslav, iar aceasta într-un timp în care Iugoslavia nu mai există ca stat: „sacoșa cu dungi roșii, albe și albastre pare o parodie a steagului iugoslav […] de pe care s-a scos steaua roșie” (16). Cu alte cuvinte, sacoșa găsită de Ana în timpul exilului la Amsterdam reprezintă un simbol al unui timp și spațiu nostalgice. Tocmai de aceea, ea devine un obiect de colecție, un obiect păstrat cu atenție datorită faptului că este o mărturie a trecutului.

Plavi Radion, Saponia Osijek, 1956 – sursa

Întrebuințarea (strict de factură simbolică a) sacoșei devine și mai evidentă dacă e să luăm în considerare faptul că ea constituie atât mecanismul ce pune în mișcare reactualizarea trecutului, cât și punctul terminus, receptaculul diferitelor exponate mentale iugo-nostalgice. E drept că o reminiscență a funcției primare e păstrată, și anume aceea de a păstra laolaltă diverse obiecte, însă această funcție emerge dinspre concret spre abstract. În cazul de față, sacoșa nu mai apare ca obiect, ci ca imagine mentală a obiectului, iar exponatele pe care le conține nu sunt doar obiecte propriu-zise, ci și reprezentări ale obiectelor, relicve ale unui trecut ce nu se vrea uitat:

Sacoșa noastră cu dungi roși, albe și albastre a început să se umple cu diferite conținuturi. Erau de toate: lumea dispărută a școlilor generale și a liceelor iugoslave, idolii culturii pop din Iugoslavia, produse yugo, alimente, băuturi, îmbrăcăminte, mașini, yugo-design, obiecte, sloganuri, personalități, sportivi, evenimente, mituri și legende socialiste iugoslave, seriale de televiziune, benzi desenate, ziare, filme. (17)

Referindu-ne la gradul de abstractizare pe care îl presupune, putem spune că sacoșa imaginară dobândește o valoare mnezică. Ea este, așa cum am menționat anterior, o mărturie că trecutul ce se vrea subminat prin noul discurs istoric nu este unul fictiv sau inexistent, ci că acesta a existat în realitate.

Mai mult decât atât, dat fiind contextul istoric vizat în Ministerul durerii, prezentificarea trecutului se dovedește insuficientă. Trecutul nu trebuie doar reactualizat mental, ci și păstrat în memorie, fie ea individuală sau colectivă. În vederea atingerii acestui scop, un obiect de referință este trusa iugo-nostalgică de prim ajutor a lui Johanneke. Ajungem astfel la ideea enunțată de Vladimir Jankélévitch conform căreia nostalgia – și vom vedea că și iugo-nostalgia – „este o melancolie omenească pe care o face posibilă conștiința, care este conștiință a ceva, conștiință a unui altundeva, a unui contrast între trecut și prezent, între prezent și viitor” (18). Semnalarea unei a treia părți pe axa temporală – viitorul – se dovedește esențială în cazul de față. Pornind de la funcționalitatea trusei de prim ajutor (aceea de a servi în cazurile de urgență), putem spune că trusa iugo-nostalgică de prim ajutor reprezintă o încercare de a readuce trecutul la viață ori de câte ori acesta este amenințat cu pieirea prin uitare. Că avem de a face cu iugo-nostalgia, iar nu cu nostalgia, o dovedește tocmai conținutul trusei:

Johanneke a cumpărat dintr-un magazin bosniac din Rotterdam zacuscă macedoneană, napolitane Jadro și un pachețel de cafea Minas. Toate astea le-a împachetat frumos într-o cutie pe care a scris într-o parte „Trusă iugo-nostalgică de prim ajutor”, iar pe cealaltă „Yugo-nostalgic Help Kit”. (19)

Având în vedere conținutul trusei de prim ajutor, am putea spune că obiectele pe care aceasta le cuprinde sunt, de fapt, obiecte ce nu presupun „doar un trup material, rezistent, ci un orizont mental pe care suntem stăpâni, un lucru al cărui sens suntem noi înșine, o proprietate, o pasiune” (20). Strâns legate de subiect, obiectele sunt valorizate pentru simplul fapt că amintesc de un anumit loc și de un anumit trecut. Iugo-nostalgicul colecționează obiectele întrucât ele readuc în prezent paseitatea, îi amintesc de trecutul iugoslav.

Fie prin intermediul limbajului, fie cu ajutorul obiectelor, prezentificarea trecutului ca demers al actualizării iugo-nostalgiei este însă una simbolică, întrucât o întoarcere propriu-zisă înspre trecut este inaccesibilă datorită ireversibilității timpului (21). Mai mult, dacă dorul pentru trecutul din fosta Iugoslavie și încercarea de întoarcere la acest trecut reflectă prima fațetă a iugo-nostalgiei, relaționarea încercării cu realitatea politică din fostul stat redă cealaltă fațetă. Ne aflăm așadar în fața unei duble imposibilități: prima este generată de ireversibilitatea timpului, iar cea de-a doua ține de încercarea noilor state constituite de a anula trecutul iugoslav. Prin urmare, rezultatul pe care îl are întoarcerea spre trecut este unul în detrimentul exilatului. În ciuda iugo-nostalgiei care îl copleșește, întoarcerea în timp îi e imposibilă.

Procedee similare de configurare a trecutului iugo-nostalgic sunt întâlnite și în Muzeul capitulării necondiționate. Vom vedea în cele ce urmează că limbajul și obiectualul ca mecanisme de plonjare înspre trecutul iugoslav ocupă un rol central și în romanul de față și că, la fel ca în Ministerul durerii, încercările exilatului de a reveni în trecut sunt irealizabile.

Vom începe cu încercarea de revenire asupra trecutului prin intermediul limbajului. Povestea care ne interesează în acest scop este cea a tinerelor universitare: naratoarea, Ivana, Nuša, Dinka, Hana, Alma, Nina și Doti. Aflată în exil, naratoarea își reamintește de întâlnirile lor, întâlniri ce au avut loc în fosta Iugoslavie. Chiar dacă la o primă vedere povestea pare a trimite strict la trecutul personal, detaliile întâlnite în istorisire modifică impresia inițială. Un detaliu semnificativ este acela că tinerele provin din diferite regiuni ale Iugoslaviei. Naratoarea e din Zagreb, Ivana din Belgrad, Hana din Sarajevo, Dinka din Slavonia (regiune din estul Croației). Reuniunea unor tinere din regiuni diferite atestă coexistența armonioasă a fostelor state membre ale Iugoslaviei și trasează astfel limitele amintirii înspre trecutul iugoslav. Ba mai mult, înseși tinerele stau mărturie a existenței acelui trecut, ele reprezentând, după cum spune Zoran, unul dintre personajele romanului, „niște exponate ambulante” (22). Altfel spus, oricâte încercări ar exista de anulare a trecutului, acesta nu poate șters atâta vreme cât există persoane care să și-l amintească.

Dubravka Ugrešić – credit foto: Shevaun Williams; sursa

O reuniune similară este și cea din exil. Întâlnirea inopinată a naratoarei cu câțiva foști conaționali stă mai degrabă sub semnul unui sentiment de apropiere între ei, iar aceasta chiar în condițiile în care întâlnirea are loc după izbucnirea conflictelor interetnice. Reacțiile pe care exilații le au în momentul întâlnirii trădează dorul pentru o patrie care nu mai există:

Toți suntem cuprinși brusc de un fel de căldură, parcă ne-am afla la aniversarea unui copil. Trăncănim, punem întrebări, repetăm nume de orașe și sate. Toate bosniece. Doar eu sunt din Zagreb. […] Zâmbim fără motiv, ne uităm unii la alții, ne adulmecăm, dăm bucuroși din coadă. (23)

Remarcăm așadar faptul că simpla întâlnire dintre bosnieci și croați e suficientă pentru a genera apariția iugo-nostalgiei. Povestea acestei întâlniri reflectă faptul că trecutul nu poate fi uitat întrucât el încă există în memoria colectivă, iar cei care și-l amintesc sunt ei înșiși niște exponate iugo-nostalgice.

Altfel de exponate iugo-nostalgice întâlnite în Muzeul capitulării necondiționate sunt obiectele. Ele însoțesc exilatul în exilul său, amintindu-i de patria din care a plecat. Revenim la povestea întâlnirilor dintre tinerele universitare pentru a observa că o asemenea poveste îi apare naratoarei incertă, ea ajungând să se întrebe dacă ceea ce a descris a existat cu adevărat sau nu. Incerta autenticitate a poveștii este generată de faptul că „imigrantului i se pare că starea de exil are o structură onirică. Brusc, ca într-un vis, îi vin în minte chipuri de mult uitate ori poate nicicând întâlnite” (24). O posibilă mărturie a veridicității descrierii o reprezintă fotografia voalată pe care naratoarea o poartă mereu cu ea. Deși în mod normal fotografia e cea care face prezent ceea ce e absent, neclaritatea fotografiei de grup determină în cazul de față persistența îndoielii.

Totuși, sentimentul unei existențe aievea a trecutului iugoslav este menținut prin intermediul scrisorii primite de la Hana. Definitorie scrisorii este duala ei natură, ea fiind deopotrivă o mărturie obiectuală și una verbală a trecutului iugoslav. Dacă din punct de vedere material ea este un obiect-mărturie, dovadă stând faptul că această scrisoare se află mereu în posesia naratoarei, din punct de vedere verbal ea aduce în prim-plan scenariul apocaliptic din timpul războiului civil. Ceea ce se relatează de fapt în scrisoare este cotidianul sumbru în care le e dat să trăiască celor care au rămas în zonele de conflict din fosta Iugoslavie.

Am văzut până acum că două dintre obiectele capabile să genereze apariția iugo-nostalgiei în Muzeul capitulării necondiționate sunt fotografia și scrisoarea, însă sesizăm totodată că natura lor rememorativă este una parțială, chiar graduală am putea spune dacă luăm în vedere faptul că scrisoarea presupune un nivel mai mare de certitudine a existenței trecutului iugoslav decât fotografia. Mergând mai departe, remarcăm faptul că o situație similară jocului de-a sacoșa imaginară din Ministerul durerii este reprezentat de dialogul dintre naratoare, Zoran și Mira. În încercarea de păstrare a memoriei culturale, cei trei încep să aducă în dialog, ca într-un fel de muzeu mental, exponate iugo-nostalgice:

– Eu îmi aduc aminte de tot, face Zoran.
– De care tot? întreb eu.
– De pateurile naționale Gavrilović, răspunde el. […]
– De primul detergent iugoslav, „Plavi radion”. […]
– De prima emisiune iugoslavă de televiziune, Studio uno, cu Mike Bongiorno și surorile Kessler. (25)

Embleme ale aceluiași trecut, asemenea obiecte „se constituie într-un sistem prin care subiectul încearcă să reconstituie o lume, o totalitate privată” (26). De asemenea, demersul celor trei se dovedește unul necesar și prin raportare la contextul istoric din fosta Iugoslavie. Revenirea asupra trecutului într-un moment în care amintirea acestuia este interzisă reflectă faptul că avem de-a face în cazul de față cu iugo-nostalgia.

Spre deosebire de Ministerul durerii, unde dorința este mai degrabă de a reitera trecutul iugoslav, în Muzeul capitulării necondiționate dorința primă consistă în păstrarea memoriei culturale. Desigur că aceste două deziderate nu se exclud, diferența constând în predilecția unuia dintre ele. Totodată, având în vedere cele enunțate mai sus, putem spune că în al doilea roman vizat în eseul de față păstrarea în memorie a trecutului iugoslav este dublu îngreunată. Pe de o parte, dificultatea rezidă în structura onirică pe care exilul o are pentru exilat, iar pe de altă parte, în încercarea noilor state constituite de a uita trecutul. Acestor doi factori li se adaugă un al treilea: ireversibilitatea. În ciuda faptului că dorința esențială e cea de păstrare în memorie a trecutului, în povestea reîntâlnirii din timpul exilului apare dorul pentru Iugoslavia, dor ce nu poate fi vindecat datorită faptului că timpul e ireversibil.

Pe lângă dimensiunea temporală, (iugo-)nostalgia presupune, așa cum am menționat la începutul demersului, și o dimensiune spațială. Conceptul cheie de care se leagă latura spațială a nostalgiei și a iugo-nostalgiei e reprezentat de nostos. Pornind de la semnalarea existenței unei întoarceri acasă, voi urmări în rândurile următoare să arăt că nici chiar întoarcerea în spațiul ex-iugoslav nu reprezintă antidotul iugo-nostalgiei, aceasta deoarece spațiul se dovedește a fi, asemenea timpului, ireversibil. Dar care sunt cauzele ireversibilității spațiului?

Iugo-nostalgia alimentelor – sursa

Al doilea capitol din Ministerul durerii se focalizează asupra întoarcerii acasă a profesoarei de iugoslavistică, Tania Lucić. Revenirea în spațiul ex-iugoslav nu este însă nicidecum o regăsire a unui spațiu privilegiat, ci presupune conștientizarea faptului că „«acasă» nu mai era «acasă»” (27). Spațiul familiar devine, în esență, un spațiu străin, necunoscut. „Am reușit să mă rătăcesc în spațiul pe care-l cunoșteam ca pe buzunarul meu” (28), spune la un moment dat Tania, arătând astfel că nici întoarcerea spațială nu poate vindeca iugo-nostalgia.

Imposibilitatea regăsirii spațiului lăsat în urmă este generată de întoarcerea nu în spațiul iugoslav, ci în spațiul ex-iugoslav, ceea ce înseamnă revenirea într-un spațiu diferit din punct de vedere geopolitic. Altfel spus, modificarea granițelor statale odată cu dezmembrarea Iugoslaviei face imposibilă încercarea exilatului de a se reîntoarce în spațiul din care a plecat. Mai mult, întoarcerea naratoarei „acasă” reflectă ideea enunțată de Edward W. Said conform căreia „granițele geografice le însoțesc pe cele sociale, etnice și culturale într-un mod ușor previzibil” (29). În plan textual, revenirea Taniei acasă determină conștientizarea faptului că relațiile dintre oameni și obiceiurile lor s-au schimbat după război.

Schimbările frontaliere ca factor generator al neputinței exilatului de a se întoarce în țară apar și în Muzeul capitulării necondiționate, fiind redate aici prin imaginea hărții Iugoslaviei pe care naratoarea o primește în dar:

Richard mi-a făcut cadou o hartă turistică a Iugoslaviei, descoperită într-un târg de vechituri din Berlin. Adeseori sunt foarte absorbită de această hartă și urmăresc cu degetul liniile munților și râurilor, număr localitățile pe unde am fost. Mă dăruiesc cu totul acestei preocupări, până la epuizare. Harta absoarbe ca o sugativă un sentiment acut al pierderii.

– Ce să-i faci, unele țări trăiesc cât oamenii, oftează compătimitor Richard. (30)

Observăm din acest fragment că încercarea de întoarcere într-un spațiu familiar, în locurile natale, este una mentală, iar nu fizică. Chiar și în aceste condiții, imposibilitatea de a vindeca nostalgia pentru un spațiu ce nu mai există din punct de vedere geopolitic reiese din existența și persistența acelui „sentiment acut al pierderii”.

Un al doilea factor ce face întoarcerea în spațiul iugo-nostalgic irealizabilă este „temporalizarea spațiului” (31). Pentru exilat, leacul nostalgiei sau al iugo-nostalgiei îl reprezintă întoarcerea deopotrivă în timp și spațiu. Cu alte cuvinte, spațiul care contează e cel din trecut, „spațiul paseist”. Având în vedere această observație, vom vedea că în cele două romane întoarcerea la Zagreb nu reprezintă antidotul iugo-nostalgiei.

În Ministerul durerii, întoarcerea Taniei „acasă” este una dezamăgitoare. Ajunsă la Zagreb, aceasta se vede în imposibilitatea de a recunoaște locurile prin care a trecut altădată și de a relua relațiile cu prietenii din trecut. Bucuria regăsirii locurilor natale este brusc subminată, locul acesteia fiind luat de decepție. Existența axei temporale care împarte spațiul în spațiul de atunci și spațiul de acum pare a reprezenta o barieră imposibil de depășit pentru exilat. Așa se face că revenirea „acasă” echivalează cu întoarcerea într-un spațiu străin: „Știu doar că în cele șapte zile am avut un permanent sentiment de disconfort, nu la mama acasă, ci afară, pe stradă […] Totul mi se părea cenușiu și șubrezit, uneori al meu, alteori al altcuiva, câteodată fost” (32). Mai mult, dezamăginarea ce vine deodată cu întoarcerea spațială este accentuată de faptul că din punct de vedere fizic și logic ea poate fi realizabilă (33). Dacă ideea revenirii în patrie reprezintă antidotul iugo-nostalgiei, înfăptuirea întoarcerii modifică diametral impresia primă, arătând că nostosul presupune, de fapt, o înșelare a speranțelor exilatului.

Ideea că „pământul natal se deghizează în pământ străin” (34) apare și în Muzeul capitulării necondiționate. Mai mult dedusă decât redată explicit, întoarcerea naratoarei la Zagreb trezește sentimentul înstrăinării față de locurile familiare. Ceea ce naratoarea (re)descoperă în fosta-i patrie ține, în fond, de atrocitățile războiului, atrocități ce determină atât modificări ale spațiului fizic (prin incendierea caselor și a satelor), cât și schimbări la nivel identitar. Observația esențială care decurge din descrierea succintă a vizitei la Zagreb e aceea că „lumile s-au divizat, un singur adevăr este etern, și anume că nimeni nu mai e la fel” (35). Ne reamintim în acens sens faptul că spațiul de dinainte de război este spațiul întâlnirilor dintre tinerele universitare, adică un spațiu nostalgic, al amintirii. Prin urmare, întoarcerea „acasă” ar însemna întoarcerea într-un astfel de spațiu, fapt irealizabil de vreme ce nu doar spațiul, ci și oamenii s-au schimbat odată cu trecerea timpului. Vedem așadar că întoarcerea exilatului ar presupune revenirea într-un spațiu temporalizat și puternic subiectivizat, într-un spațiu, așa cum spune Gaston Bachelard, fericit și lăudat (36).

Am văzut în cele de mai sus că iugo-nostalgia presupune un timp și un spațiu privilegiate la care personajele din Ministerul durerii și Muzeul capitulării necondiționate doresc să se reîntoarcă. Conștiente că o întoarcere propriu-zisă în trecut e imposibilă din cauza ireversibilității timpului, ele caută diverse modalități alternative de prezentificare a trecutului, precum reîntoarcerea în timp prin intermediul limbajului și al obiectelor. Imposibilitatea reiterării trecutului le lasă însă cu speranța unei întoarceri spațiale, nostos ce se dovedește, la rându-i, irealizabil, întrucât spațiul de odinioară nu mai este cel de odinioară, ci un spațiu străin. Ajungem astfel la concluzia că nu există niciun antidot al iugo-nostalgiei, orice încercări de reîntoarcere temporală sau spațială fiind sortite eșecului.

Note

(1) Vladimir Jankélévitch, Ireversibilul și nostalgia, traducere de Vasile Tonoiu, postfață de Cornel Mihai Ionescu, București, Univers Enciclopedic, 1998, p. 253.
(2) Ibidem.
(3) Andreea Deciu, „Frontiera și retorica exilului”, în Romanița Constantinescu (coord.), Identitate de frontieră în Europa lărgită, Iași, Polirom, 2008, p. 258.
(4) „Yugonostalgia then stands in for the sustained desire of the state to control historical memory and to create an official version of history”, Stephenie Young, Yugonostalgia and the Post-National Narrative, accesat la 25 aprilie 2017, p. 93.
(5) Ibidem.
(6) „Particular nationalisms”, Andrew Baruch Wachtel, Making a Nation, Breaking a Nation: Literature and Cultural Politics in Yugoslavia, Stanford, Stanford University Press, 1998, p. 229.
(7) Ibidem, p. 230.
(8) Stephenie Young, op. cit., p. 91.
(9)Svetlana Boym, „Dubravka Ugrešić”, în Bomb, nr. 80, vară 2002, accesat la 25 aprilie 2017.
(10) Vladimir Jankélévitch, op. cit., p. 269.
(11) Dubravka Ugrešić, Ministerul durerii, traducere din limba croată și note de Octavia Nedelcu, București, Polirom, 2010, p. 67.
(12) Vladimir Jankélévitch, op. cit., p. 270.
(13) Dubravka Ugrešić, Ministerul durerii, ed. cit., p. 88.
(14) Jean Baudrillard, Sistemul obiectelor, traducere și postfață de Horia Lazăr, Cluj, Editura Echinox, 1996, p. 50.
(15) Dubravka Ugrešić, Ministerul durerii, ed cit., p. 66.
(16) Ibidem, p. 65.
(17) Ibidem, p. 73.
(18) Jankélévitch, op. cit., pp. 252-253.
(19) Dubravka Ugrešić, Ministerul durerii, ed. cit., p. 105.
(20) Jean Baudrillard, op. cit., p. 58.
(21) Vladimir Jankélévitch, op. cit., p. 268.
(22) Dubravka Ugrešić, Muzeul capitulării necondiționate, traducere din croată de Octavia Nedelcu, postfață de Simona Popescu, București, Editura Niculescu, 2005, p. 306.
(23) Ibidem, p. 304.
(24) Ibidem, p. 30.
(25) Ibidem, pp. 305-306.
(26) Jean Baudrillard, op. cit., p. 58.
(27) Dubravka Ugrešić, Ministerul durerii, ed. cit., p. 125.
(28) Ibidem, p. 142.
(29) Edward W. Said, Orientalism, traducere de Ana Andreescu, Doina Lică, Timișoara, Amarcord, 2001, p. 66.
(30) Dubravka Ugrešić, Muzeul capitulării necondiționate, ed. cit., p. 134.
(31) Vladimir Jankélévitch, op. cit., p. 271.
(32) Dubravka Ugrešić, Ministerul durerii, ed. cit., p. 141.
(33) Vladimir Jankélevitch, op. cit., p. 280.
(34) Ibidem, p. 264.
(35) Dubravka Ugrešić, Muzeul capitulării necondiționate, ed. cit., p. 286.
(36) Gaston Bachelard, Poetica spațiului, traducere de Irina Bădescu, prefață de Mircea Martin, Pitești, Paralela 45, 2003, p. 29.

Referințe bibliografice

BACHELARD, Gaston, Poetica spațiului, traducere de Irina Bădescu, prefață de Mircea Martin, Pitești, Paralela 45, 2003.
BAUDRILLARD, Jean, Sistemul obiectelor, traducere și postfață de Horia Lazăr, Cluj, Editura Echinox, 1996.
BOYM, Svetlana, „Dubravka Ugrešić”, în Bomb, nr. 80, vară 2002.
DECIU, Andreea, „Frontiera și retorica exilului”, în Constantinescu, Romanița (coord.), Identitate de frontieră în Europa lărgită, Iași, Polirom, 2008.
JANKÉLÉVITCH, Vladimir, Ireversibilul și nostalgia, traducere de Vasile Tonoiu, postfață de Cornel Mihai Ionescu, București, Univers Enciclopedic, 1998.
SAID, Edward W., Orientalism, traducere de Ana Andreescu, Doina Lică, Timișoara, Amarcord, 2001.
UGREŠIĆ, Dubravka, Muzeul capitulării necondiționate, traducere din croată de Octavia Nedelcu, postfață de Simona Popescu, București, Editura Niculescu, 2005.
IDEM, Ministerul durerii, traducere din limba croată și note de Octavia Nedelcu, Iași, Polirom, 2010.
WACHTEL, Andrew Baruch, Making a Nation, Breaking a Nation: Literature and Cultural Politics in Yugoslavia, Stanford, Stanford University Press, 1998.
YOUNG, Stephenie, Yugonostalgia and the Post-National Narrative.

***

Eseul a fost prezentat în cadrul celei de-a IV-a ediții a colocviilor naționale studențești din seria BucharEst Student BEST Letters Colloquia (5-6 mai 2017), unde a fost recompensat cu Marele Premiu, oferit de comitetul științific al colocviului (cadre didactice de la Facultatea de Litere a Universității din București), și cu Premiul al III-lea, oferit de juriul de profesioniști din industriile cărții (format din Eli Bădică, Laura Câlțea, Anca Dumitrescu și Elena Marcu), la secțiunea Studii literare.