Am ajuns să citesc și eu, în sfârșit, ceva de Jack Kerouac! Nu am început cu romanul lui cel mai cunoscut, “Pe drum”, reprezentativ pentru Generația Beat, ci cu “Oceanul e fratele meu”, o antologie de texte literare și corespondență între scriitorul american și unul din prietenii săi cei mai buni, Sebastian Sampas. Mi-a plăcut mult.
Semnată de Dawn M. Ward și publicată în 2005 (la noi a apărut anul trecut, la Polirom, în traducerea lui Ciprian Șiulea), cartea adună scrisori, fotografii (poate prea puține) și texte experimentale scrise de Jack Kerouac în tinerețe, printre cele mai reușite fiind romanul care dă numele volumului, ”Oceanul e fratele meu” și un așa zis jurnal, “Jurnalul unui egoist”. Textele sunt prezentate în ordine cronologică – începând cu 1939, când cei doi erau încă adolescenți, și până în 1944, când Sebastian Sampas moare într-un spital din nordul Africii, după ce fusese grav rănit pe câmpul de luptă –, fapt care te dezarmează puțin la început pentru că ești nevoit să treci de la pagini întregi de corespondență la schițe de proză și teatru, apoi la roman și înapoi la corespondență. Însă, odată obișnuit cu acest tip de prezentare, devorezi cartea.
Scrisorile pe care cei doi încep să și le trimită încă din adolescență sunt destul de spumoase având în vedere că sunt scrise de niște băieți care visau să devină unul poet, celălalt scriitor (Sampas a terminat Arte Teatrale la Emerson Collage din Boston și s-a înrolat ca medic pe frontul Celui de-Al Doiela Război Mondial, în scurta sa viață scriind tot timpul poezie). Iată aici una din poeziile lui, despre orașul industrial în care au copilărit cei doi:
Tânăr poet amintindu-și de Lowell
Înserare…
Apusuri prismatice
Acea melancolie mai dulce
Și decorul aspru,
Roșu, precum roșul stacojiu al oțetarilor toamna.
Îmi voi aminti,
Nu doar de dragul rememorării,
Ci pentru străduința noastră lacomă ce
rămâne
Integrată în eternitate și nerăbdătoare
În lupta pentru mai bine
Țipete, pierdute acum,
În lumea de jos nu-și mai găsesc refugiu
În catastrofa rece a lacrimilor.
Aflăm din corespondență despre visele lor legate de fraternitate și spirit creator, despre oscilările lor între idei comuniste și visul american, despre Tinerii Prometeici – un grup de băieți (din care făceau și ei parte) pasionați de arte care creau piese de teatru și scenarii radiofonice, scriau povestiri și făceau benzi desenate -, despre iubiri și prietenii pe viață, despre autori preferați (unul dintre ei fiind americanul Thomas Wolfe), despre pasiunea lui Jack Kerouac pentru fotbal etc.
Jack și Sebastian scriau peste tot, în parcuri și camere de hotel, în trenuri și baruri mărturisindu-și astfel nevoia de a fi spontani, un stil de lucru pe care Jack Kerouac avea să-l numească mai târziu “desen cu cuvinte”. Amândoi își recunosc de timpuriu talentul și își exprimă fără menajamente credința că vor deveni celebri într-o zi. “Jack…ți-am spus odată că într-o zi vei fi un mare scriitor. Vorbesc serios, Jack, vei fi. Toate criticile pe care le-am exprimat eu uneori pot fi foarte ușor respinse, iar expresia aceea, “hohotind minunat de-a lungul pustiilor de alabastru”, în mod sigur nu e un clișeu – pentru că o știu la fel de bine ca și tine -, ci exact asta este descrierea”, îi scria Sampas la un moment dat lui Jack făcând referire la o poezie pe care acesta din urmă i-o trimisese și adăugând: “Jack, eu chiar intenționez să îmi strunesc idealismele….”.
Dacă nu ai scris până acum proză dar te gândești s-o faci, textele lui Kerouac din această carte îți vor da o poftă nebună să lovești tastele unui calculator în goana după cuvinte dar, în acealași timp, te și pot bloca. Forța cu care scria încă din adolescență, viziunea lui despre scris, curajul de a renunța la studii (Columbia University) pentru a trăi experiențe extreme (se înrolează în Marina Comercială) despre care să scrie mai apoi, sunt detalii care ar face să stea în loc, chiar și pentru puțin timp, orice minte creatoare.
Kerouac scrisese până la vârsta de 12 ani – după cum avea să mărturisească chiar el – un roman despre un fugar, povești pentru benzi desenate și făcuse chiar și un ziar: “Odată am condus un ziar, Daily Owl. L-am scris de mână cu pixul și am lipit fotografii acolo unde trebuia, folosind legende delicioase născocite de mine…”. Au urmat o povestire polițistă, “Frații”, din 1939, destul de închegată și interesantă, o nuvelă fără titlu despre un detectiv pe nume Ken Harris, “Jurnalul unui egoist” – o declarație de intenție concepută de el pe când era student la Columbia -. Prin acest așa zis jurnal, Jack Kerouac avea să schițeze tipul de scriere pe care voia s-o practice, “realitatea supremă”, cum avea el s-o numească, bazată pe experiențele proprii, pe munca de observator al vieții, de martor al lumii. Citind acest jurnal, piesa de teatru “Apelez la un alt bar” (un text îndrăzneț, în care Kerouac se joacă pe sine și în care face observații pertinente asupra societății) precum și romanul “Oceanul e fratele meu”, am înțeles în sfârșit de ce proza lui e atât de unică.
“Vreau să fiu romancier, dramaturg, autor de povestiri…, om de litere. Prin urmare, trăiesc în parte pentru a observa lumea din jurul meu, astfel încât să pot scrie într-o zi despre ea folosindu-mă de tezaurul memoriei mele”, mărturisește el în jurnal. “Nu citesc niciodată. Citesc doar ce mi se pare important, iar lucrurile pe care le consider importante sunt întotdeauna lucrurile despre care știu că urmează să-mi sporească progresul, creșterea, perspectiva,…”, continuă el pe aceași idee.
Aici vorbește despre sufletul său alcătuit din “esențe delicate”, despre Vulturii Tristeții Umane (după cum numește el dușmanul nevăzut al omului), despre aspirații și despre o literatură nouă.
Așa încât romanul “Oceanul e fratele meu” mi s-a părut practic o extensie a tuturor textelor lui din această carte, a corespondenței cu Sampas și în special a jurnalului, cu toate dorințele și anticipările formulate, cu conceptele și accentele autobiografice. Multe din ideile împărtășite de Kerouac și Sampas în schimbul lor de scrisori, fragmente din biografia lui se regăsesc în acest roman despre un tânăr profesor de engleză la Universitatea Columbia (unde a studiat și Kerouac) pe nume Bill Everhart, care se împrietenește cu un marinar simplu, Wesley Martin, iremedialbil îndrăgostit de ocean, și împreună cu care pleacă pe mare renunțând la studii (se înrolează în Marina Comercială, ca și Kerouac). “Vedeți voi, în romanul meu Everhart este sinele meu schizoid, iar Martin celălalt sine”, spune undeva Kerouac despre acest roman, în care una din descrierile personajului Everhart sună cam așa: “Dar în ultimii șase ani el se agitase în toate direcțiile, învelit în mantia lui de geniu – un pedant tânăr și entuziast, cu teorii zgomotoase, haine neîngrijite și o încredere etalată fățiș în arta criticii. Ne se oprise niciodată să evalueze altceva decât lumea. Nu dăduse niciodată vreo atenție propriei sale vieți cu excepția faptului că își folosea libertatea pentru a discuta tema libertății”.
Cartea se încheie cu un text neintitulat scris de Jack Kerouac pe când avea 19 ani, o meditație asupra copilăriei lui și a lui Sampas, care se termină astfel: “Din centrul morții mele vii vă aduc aceste mesaje de emancipare și trezire din visul existenței. Ascultați cu atenție”.
Dacă-ți pică în mână “Oceanul…”, ascultă-i cu atenție freamătul! Are cu siguranță un mesaj și pentru tine.
Surse foto: blog.serialreaders.com, night.kimhooperwrites.com, bbc.co.uk, ramblingsofarosstafarian.wordpress.com, themissingslate.com, theguardian.com, fuckyeahjackkerouac.tumblr.com
