Numit de Philip Pullman „un thriller moral”, cel mai recent roman al scriitorului britanic James Meek, Invaziile inimii (tradus în română la Humanitas Fiction, de Carmen Toader), propune o reconsiderare a grilei de valori morale, plasând personajele într-un relativism în care conceptele de bine, rău, adevăr sau minciună nu mai pot fi conţinute de o definiţie clară. Eroii – sau antieroii – lui James Meek trec „dincolo de bine şi de rău”, devin inclasificabili, singurul lor scop fiind acela de a îndemna la o judecată mai nuanţată şi mai puţin pripită a evenimentelor pe care le observăm.

Invaziile inimii poate fi considerat un macroroman, compus din mici nuclee ce pot dezvolta acţiuni de sine stătoare – este un roman construit pe structura grand histoire, James Meek recunoscând că şi-a propus să meargă pe linia naraţiunii de secol XIX, a realismului clasic, adus însă în context modern, în care confesiunea a fost înlocuită de dezvăluirea publică, iar intimismul, substituit de expunerea fără inhibiţii. În această nouă lume, ambiguitatea capătă un rol central, iar excesul de informaţii nu duce la clarificare, ci doar aruncă şi mai multe îndoieli asupra realităţii. Dacă acesta este cadrul în care povestea capătă formă, personajele, la rândul lor, sunt modelate după chipul şi asemănarea lumii lor, iar principala schimbare e faptul că nu mai pot fi încadrate în categorii, ele nu mai sunt bune şi rele, nu se mai despart în eroi sau antieroi. James Meek (interviu) face astfel încât cititorul trece de la iubire la ură faţă de personaje, pentru ca, în final, să nu poată să spună că vreunul dintre ele este total detestabil sau, dimpotrivă, perfect. Marea calitate a acestui roman este excepţionala nuanţare cu care James Meek îşi construieşte personajele, astfel încât afli ceva nou despre ele chiar şi în ultimele rânduri ale cărţii.

James Meek ştie să se joace abil cu perspectiva narativă, schimbând focusul exact atunci când premisele păreau a indica o anume direcţie centrală. Pe tot parcursul romanului, există o pendulare între centrele de greutate, personajele mişcându-se permanent între centru şi margini. Astfel, primele o sută de pagini par a oferi clar cadrul central al cărţii – Ritchie Shepherd, pe vremuri un star rock, organizează acum o emisiune pentru „tinere talente”, din rândul cărora şi-a şi găsit o amantă, deşi pozează în familistul perfect, cu o soţie superbă şi doi copii minunaţi. Iar ca scandalul să se profileze ca la carte, amanta sa nu are mai mult de cincispreze ani. Prima parte a romanului îl urmăreşte pe Ritchie, un Humbert Humbert modern, cum încearcă să găsească un echilibru între cele două vieţi pe care le duce. Aflat într-o tipică criză de vârstă de 40 de ani, Ritchie nu gestionează prea bine cele două lumi, care riscă oricând să se ciocnească între ele. Dar ar fi fost prea anost ca James Meek să rescrie pur şi simplu Lolita, chiar şi cu ironie post-postmodernă. În joc intră, exact atunci când te aşteptai ca Ritchie să alunece pe o pantă iremediabilă a dezastrului, alte personaje şi izbucnesc alte conflicte, care deschid romanul înspre multiple alte direcţii. În primul rând, sora sa, Bec, aparent la polul opus lui Ritchie – cercetătoare dedicată, capabilă să-şi pună propria sănătate în pericol pentru a merge mai departe cu testele sale legate de o bacterie care ar putea elimina malaria. Dar Bec nu este o sfântă, cum nici Ritchie nu este un demon cu chip de om. În ambii se dă o luptă între ce ar fi bine să facă şi ce e mai simplu să facă.

Invaziile inimii atinge subiecte dintre cele mai controversate în prezent – în primul rând, rolul mediei în a distorsiona viaţa individului; apoi, obsesia pentru tinereţe, falsa moralitate şi imaginea ambiguă a familiei, problema eroismului în noile războaie ale lumii contemporane şi bagajul cu care vin – ce mai înseamnă patriotism şi trădare într-o lume în care graniţele sunt şi ele înşelătoare. Exact ca pe vremea marilor romancieri realişti, şi acum contează mai degrabă perfecţiunea iluzorie pe care o oferă imaginea familiei în societate decât adevărul ce se ascunde în spate. După cum precizează chiar James Meek, lumea personajelor sale este lumea care se conduce după cea de-a unsprezecea poruncă – „Nu te lăsa prins”. În funcţie de acest deziderat, apare sau nu şi sentimentul de vinovăţie. Ritchie se „simte” vinovat doar atunci când riscă să fie expus. Aşadar, vinovăţia este, de fapt, o faţetă a fricii – nu că îi răneşti pe cei apropiaţi, ci că poţi să pierzi confortul anterior.

„Primul lucru pe care-l simţi când te naşti e timpul. Tot ce e în jurul nostru se mişcă în timp şi se schimbă. Asta ne aşteaptă de când ne naştem. Te naşti pe aripa lui. Zbori în timp, ca o mare migraţie.”

Dar James Meek nu este ironic la adresa personajelor de genul Ritchie şi nici laudativ faţă de ceea ce pare a întruchipa Bec – corectitudinea neînduplecată şi devodamentul împins până la sacrificiu – ca dovadă, o împinge şi pe Bec într-o zonă întunecată, făcând-o, la un moment dat, să derapeze în aceleaşi nisipuri mişcătoare ale moralităţii, aruncând o şi mai mare umbră asupra purităţii ideii de familie şi de fidelitate. James Meek este mai degrabă ironic faţă de ideea că poate să existe vreo instanţă care să decidă ce este moral şi ce nu, care să-i pedepsească pe cei care nu respectă o grilă de valori. Aici, ne aflăm pe cel mai nesigur teritoriu – în prezent, pare a sugera autorul, nu mai există nimeni atât de inocent încât să decidă, în numele societăţii, ce este moral şi ce nu. Val, personajul care a înfiinţat Fundaţia Morală, este el însuşi corupt şi pătat, poate personajul cu cele mai mari tare. Aşadar, fundamentul acestei instituţii şi, prin extrapolare, al ideii că poate exista o instanţă morală supremă este profund viciat.

Aventurile prin care trec personajele din Invaziile inimii creează un nou cadru moral, mai uman şi mai uşor recognoscibil, în care este loc şi chiar nevoie de greşeli. Greşeli care să uşureze regăsirea de sine şi care, prin acel mic gest de egoism, să ne arate că poate avem ceva de spus în destinul nostru, că nu suntem nişte simpli pioni într-o schemă arbitrară, creionată întâmplător, de normele societăţii în care trăim.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

James Meek, Invaziile inimii, traducere de Carmen Toader, Editura Humanitas fiction, 2014. Cumpără cartea online de la Cărturești. 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *