Nu mai citisem Toni Morrison din facultate, de la un curs de literatură americană. Nu-i dusesem lipsa, literatura afro-americană nu face parte dintre favoritele mele, din varii motive, printre care și faptul că secolul 20 a fost inundat cu povești despre realitatea “celuilalt“, alteritatea neagră care și-a găsit vocea și care a strigat și a tot strigat în toate domeniile și pe toate planurile, până când glasul i s-a risipit printre vocile uniforme ale altor oameni.

Povești care au avut, în mare parte, parte de o discriminare pozitivă, cenușă inevitabilă în cap după epoca sclavagismului. Iar dacă aspectului vieții afro-americane îi dai și o abordare feministă (nu atât militantă, cât mai degrabă având ca pivot principal femeia), you hit jackpot, cum zice americanu’ de orice culoare și orientare. Încă un motiv ca amănuntul de pe coperta a patra că romanul a fost selectat în Clubul de Carte al lui Oprah Winfrey să producă nu admirație, ci saturație. (Oprah a jucat, de altfel, dacă nu vă aminteați acest amănunt, în două dintre cele mai apreciate ecranizări ale genului, The Color Purple, după Alice Walker, și Beloved, după Toni Morrison).

Cu acest bagaj de povești cu negrese americane care poartă după ele ditamai baobabul genealogic de abuzuri, am abordat, cu ceva speranță, Jazz-ul, recent publicat la Editura ART în seria de autor Toni Morrison, alături de Beloved și Paradise.

În Jazz ascultăm poveștile mai multor personaje, amestecate într-un stream of consciousness, fluxul conștiinței abordat cu dedicație de Morrison, stil narativ care varsă într-un singur recipient discursuri separate (la persoana întâi sau a doua), într-un cor canon de voci ale naratorilor “necreditabili”, unreliable narrators, pe autenticitatea poveștilor cărora nu te poți baza, din cauza subiectivității lor:

(urmează câteva mici spoilere, dar oricum le aflați din primele pagini)

Violet, coafeză, și soțul ei, Joe, comis voiajor de cosmeticale, amândoi pe la 50 de ani, bântuiți de fantoma amantei lui Joe, mult mai tânăra Dorcas, pe care Joe o ucide cât încă era în viață, și pe care Violet încearcă să o mai ucidă o dată în sicriu, la înmormântare.

Vocilor lor li se adaugă cele ale mătușii lui Dorcas, Alice, călcătoreasă și cusătoreasă, vecinei Malvonne, iar poveștile alunecă, treptat, inevitabil, din anii 20 în Harlem, timpul prezent al narațiunii, spre sfârșitul secolului 19, când Violet și Joe erau niște negri tineri și săraci lipiți pământului, care munceau plătiți cu ora pe plantațiile albilor, și chiar mai departe, pe vremea bunicii True Belle, servitoare la oraș și bonă a unui copil corcit, Golden Gray, cu părul de aur și sânge de negru în vine.

Și aici m-a pierdut. Dacă autoarea (povestitoare minunată, de altfel, cu vorbe meșteșugite și ritm neobosit) s-ar fi rezumat la povestea de dragoste și moarte a lui Joe și Violet, la jazzul anilor 20 în Harlem, la nasurile încrețite ale negreselor bătrâne la auzul muzicii noi, drăcești, mi-ar fi plăcut romanul. Odată transportată pe câmpurile de bumbac și în saloanele albilor, povestea alunecă în banal și vocea blândă a omului se transformă iar în strigătul negrului.

Plăcerea discutabilă a lecturii mi-a fost dramatic diminuată de faptul că versiunea editurii ART (2012) este una dintre cele mai proaste, greoaie, lipsite de respect și pe alocuri chiar agramate traduceri pe care le-am citit vreodată.

Câteva exemple:

– flori galbene care devoră cărăbuși, pag 41

– un elev a trimis o aplicație la școală, pag 47

– codițe împletite și pliate (?) pe interior (în original braids tucked under), pag 58

– întinsă pe o lenjerie (?) cu șnururi (în original a chenille bedspread, adică o cuvertură cu găitane), pag 64

– doar ești in control, pag 67 (limba română preferă versiunea a avea lucrurile sub control)

– cineva se chinuie cu magnetofonul, atașază brațul, zgârie discul (în original Someone fights with the Victrola; places the arm on, scratches the record), pag 70 – Victrola era un gramofon. Magnetofoanele nu existau în anii ’20. Iar în locul neologismului “disc”, vechiul “placă” ar fi sunat mai veridic.

– avea pantofii acoperiți cu stridii (?!!) de culoarea nisipului (în original as though sand-colored spats covered his shoe tops), pag. 74. Aș fi bănuit că traducătoarea nu a auzit de ghetre, dacă nu ar fi folosit totuși termenul cu trei fraze mai devreme.

Exemplele pot continua, pe la jumătatea lecturii am renunțat să le mai notez și mi-am propus, încă o dată, să citesc autorii de limbă engleză în original, pentru a-mi feri timpul de asemenea pierderi de vreme.

Pe de altă parte, dacă aș fi făcut asta, cum mai puteam să vă avertizez acum să evitați această traducere a romanului Jazz de Toni Morrison?

Și nici să nu vă gândiți să puneți placa “știi cât de prost sunt plătiți traducătorii?”. Dacă te înhami la o asemenea treabă, înseamnă că îți asumi responsabilitatea pentru faptul că din creionul tău iese o nouă carte, pentru că nu ești doar un dicționar, ci sarcina ta de traducător este să adaptezi. Motiv pentru care nu este necesar să cunoști la perfecție limba engleză, ci să zbârnâi în limba română și, mai presus de toate, să ai talent scriitoricesc.

În cazul traducerii despre care discutăm, până la adaptare, există problema incapacității de a alege din dicționar sensul potrivit al cuvântului – păcătoasele spats (ghetre în context) înseamnă, din păcate, și larve de stridii.

Jazz, de Toni Morrison – 19 lei la Editura ART.

Traducere: Oana Zamfirache

Redactor: Passionaria Stoicescu

Foto: fantomă la înmormântare, James Van Der Zee, fotograf din Harlem, din imaginile căruia se pare că a răsărit personajul Dorcas.

4 comentarii
  1. AvatarIoana Filat

    Pun mesajul meu de pe facebook si aici si sper sa primesc un raspuns.

    Nu vi se pare nitel nepotrivita exprimarea si atitudinea recenzentei fata de literatura afro-americana, care, cum spune ea, urla si-si pune cenusa in cap dupa epoca sclavagista? De indata ce “vocea blândă a omului se transformă în strigătul negrului”, Cristina Petrescu isi pierde interesul. “Negrese americane care isi trag dupa ele ditamai baobabul de abuzuri” vi se pare o exprimare empatica si neatinsa deloc de cliseele gandirii rasiste? Afro-americanii astia discriminati pozitiv au ajuns profund plictisitori cu urletele lor despre atrocitatile de nedescris la care au fost supusi stramosii lor, nu? De ce nu pot sa vorbeasca frumos, omeneste?

    Pe sleau si fara ironie, de data asta, intreb: ce problema are exact autoarea recenziei cu literatura afro-americana?

    Multumesc.

    Reply
  2. AvatarCristina Petrescu

    “Exact”, zici. Exact sa fie.

    Secolul 20 a avut parte de valuri masive de schimbari politice si sociale. Mai mult ca in alte vremuri, oamenii au inceput sa inteleaga ca nu exista doar WASP si ca ala de alaturi, daca e mai inchis la culoare, fie el galben, cafeniu sau negru, nu e inferior.

    Dintre toate minoritatile napastuite si nedreptatite, afro-americanii au avut parte de cea mai spectaculoasa “ridicare”, in toate domeniile: muzica, sport, politica, literatura. Iar in ultima au gasit oportunitatea de a exprima teroarea istorica pe care o poarta toti in spate (fix acel baobab genealogic de abuzuri de care vorbeam), ca un secol nu e timp suficient sa uiti.

    In schimb un secol e timp suficient sa iti mai treaca si sa mai schimbi foaia, in literatura. Caz similar, daca vrei, cu filmele romanesti despre comunism, de care nu mai scapam, nici 20 de ani mai tarziu.

    OK, omul are nevoie sa isi epureze sentimentele, sa vada si sa revada tristele amintiri pana cand il loveste a miliarda oara catharsisul. In acest context, unii dintre noi au ajuns la sastiseala fata de un subiect tratat la fel, care bate apa in aceeasi piua.

    Si, pentru ca vad ca nu s-a inteles, nu literatura afro-americana isi pune cenusa in cap, ci astilalti, loviti de un simtamant colectiv de vina, de unde si discriminarea pozitiva – pe care, oricum ai da-o, nu ai cum sa o negi. Exista, asa cum exista si fata de femei, indiferent de rasa si culoare.

    In acest context, dupa rafturi intregi de literatura care arata, mai bine sau mai rau, mai realist sau mai emotiv, realitatea alteritatii negre pe continentul american in secolele 18-19, subiectul devine obositor.

    Sunt sigura ca daca citesti cartea (desi zau ca nu o recomand in limba romana, in editia de mai sus), o sa revii la cronica mea cu alte sentimente.

    Reply
  3. AvatarIoana Filat

    Nu cred ca tu, o femeie alba din alta cultura, poti hotari fara echivoc si cu ceva doza de iritare: Gata, afro-americanilor, v-a ajuns cu smiorcaiala, secolele de sclavie au fost dureroase, sigur, da uite ce bine va merge acuma, hiade, mai terminati-o odata sa faceti pe victimele. Nu poti sa hotarasti cat timp e legitim ca sa nu mai deschida gura si sa nu+si mai retraiasca trauma. Apoi nici macar nu poti sa tragi o linie istorica si sa zici: pana aici v-a mers f nasol si de-aici incolo va merge bine, nu mai sunteti discriminati decat un pic, asa ca lighten up! Pentru ca e pur si simplu fals sa zici ca nu traiesc inca in prezent efectele si consecintele sclaviei, sclavia cu acte s-a terminat, dar ei sunt inca vazuti ca inferiori si mai putin umani de catre albi, sunt impuscati nejustificat, infunda inchisorile si doar un procent f mic se bucura de prosperitate economica.

    Asa ca atitudinea ta de iritare nu e justificata, daca tu, personal, nu mai esti in stare sa empatizezi cu durerea lor, atunci recunoaste ca tu esti problema, pentru ca nu ai cum sa intelegi prin ce trec ei, nu da vina pe ei, ca sunt slabi si nu+si mai revin odata. E nedrept si ignorant, imi pare rau.

    Reply
  4. Laura SanduLaura Sandu

    Sunt de acord cu Ioana Filat.

    Mai am şi eu de adăugat câte ceva, dar înainte de asta, nu aş vrea să rămâi cu impresia că „mă iau de tine” gratuit. Vreau să-mi clarific poziţia şi să nu trec cu vederea un text care m-a şocat, publicat pe blogul unde scriu şi eu uneori.

    Textul tău m-a şocat chiar şi la recitire. Cred că în el sunt lucruri care, altfel formulate, sigur sunt inacceptabile şi pentru tine.

    De exemplu, precis nu crezi că afro-americanii sunt altceva decât oameni. Probabil că de-asta te şi “plictiseşte” subiectul. Ţi se pare, probabil, că deşi e o problemă rezolvată de mult, nişte afro-americane insistă pe problema rasismului.

    Totuşi, când pui „vocea blândă a omului” în opoziţie cu „strigătul negrului” te afli într-un loc comun al discursului rasist şi prezinţi o imagine puternică, arătând cât e ea de actuală. În opoziţia asta, pe unul îl denumeşti prin umanitatea lui – om, în timp ce pe celălalt îl denumeşti printr-o caracteristică fizică – negru.

    Vorba blândă cu care îl asociezi pe “om” înseamnă civilizaţie, în timp ce “strigătul” cu care îl asociezi pe “negru” înseamnă iraţional, lipsă de control, incapacitate de adaptare.

    „Civilizatului” alb, care e om, i-l opui pe „celălalt” pe care nu-l numeşti om, ci “negru”. El, “negrul”, nu ştie să se controleze şi să se exprime şi de-aia strigă. El e “ceva” iraţional şi înspăimântător.

    Sigur, e o figură de stil. În textul lui Toni Morrison ar exista aceste două voci – sau mă rog, o voce şi un „strigăt” Dar din figura asta de stil, înţeleg că atâta timp cât nu va scăpa de „strigătul negrului” care o face „altfel”, Toni Morrison nu va fi „interesantă”. Şi cred că aici se ascunde ceva încă şi mai nasol: dacă Toni Morrison nu va scăpa de „strigătul negrului” din interiorul ei, adică de iraţionalul şi lipsa de control care te face să-ţi „strigi” gândurile şi sentimentele, în loc să le „vorbeşti blând”, ea nu va reuşi să devină om, ca noi ceilalţi.

    Sunt sigură că nu crezi asta, şi totuşi asta se înţelege!

    Încă ceva: mi-am imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi citit recenzia ta în faţa unei audienţe formate din femei afro-americane. Cum ar fi reacţionat ele şi cum s-ar fi simţit la :
    “alteritatea neagră care și-a găsit vocea și care a strigat și a tot strigat în toate domeniile și pe toate planurile”,
    “Iar dacă aspectului vieții afro-americane îi dai și o abordare feministă (nu atât militantă, cât mai degrabă având ca pivot principal femeia), you hit jackpot,”
    “Cu acest bagaj de povești cu negrese americane care poartă după ele ditamai baobabul genealogic de abuzuri”,
    “povestea alunecă în banal și vocea blândă a omului se transformă iar în strigătul negrului”

    Pe bune, cum s-ar simţi o femeie afro-americană în carne şi oase dacă i-ai spune în faţă toate chestiile astea? Te-ai putea uita în ochii ei?

    Discursul de la care se revendică textul tău e mainstream în România şi cred că mai toţi ne-am format în el, pentru că altul n-am avut. Îl cunosc foarte bine şi cred că el e şi în capul meu şi iese la suprafaţă când mi-e lumea mai dragă . De-asta zic: comentând aici n-am avut de gând să mă iau de tine pentru că e fun şi cool, şi nici nu mi-a venit prea uşor, ca să fiu sinceră. Recenzia ta a fost un prilej pentru o clarificare şi o discuţie pe bune. Şi sper să vrei s-o continuăm.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *