Recunosc că nu știam la ce să mă aștept atunci când m-am apucat de volumul doi al trilogiei lui Suzanne Collins. Recenziile pe care le-am citit se contraziceau unele pe altele, iar impresiile pe care mi le-a lăsat prima parte au fost, după cum vă spuneam săptămâna trecută, inseparabile de film.

Vezi cronica primei părți din Jocurile Foamei

Vezi cronica celei de-a treia părți a Jocurilor Foamei, Revolta

Și cum primele capitole ale cărții sunt cu ceva mai puțină adrenalină decât povestea din Arenă a primului volum, speram că Suzanne Collins o să meargă mai în profunzimea subiectului, dincolo de un amalgam de senzații de moment, și doar priviri fugare aruncate în adâncime. Sigur, toate astea au transformat primul volum într-o excelentă aventură, dar, în același timp, Collins și-a atras critici de superficialitate, și bănuiam că în al doilea volum va încerca să le contracareze.

Ei bine, chestia asta nu s-a întâmplat, dar, suprinzător, nu mi-a părut rău deloc. Asta fiindcă a existat o tentativă de aprofundare, în prima parte a cărții – care descrie călătoria lui Katniss și Peeta ca învingători prin cele douăsprezece districte – atunci când încep să se contureze și consecințele reale ale victoriei celor doi, care a sfidat Capitolul și a pornit o scânteie de revoltă fără ca ei măcar să-și dea seama.

Însă e destul de clar că nu ăsta e punctul tare al lui Collins, așa că, atunci când acțiunea a avut parte de un twist care (atenție, spoiler!) m-a trimis înapoi în Arenă, m-am bucurat. Ăsta e cu adevărat momentul dincolo de care nu mai poți lăsa cartea jos. Collins e extrem de talentată în a descrie scene în viteză, momente de confuzie, haos și teroare, acțiuni întreprinse instinctiv, dintr-o frică viscerală de moarte – a ta, a celor dragi:

Peeta! My eyes fly open in panic. (…) I only know that I must get back to Peeta and keep him alive. It takes every ounce of will I have to push up into a sitting position (…). As I lift up my damaged arm, blood sprays me in the face and the world makes another alarming shift. I squeeze my eyes shut and cling to a tree until things steady a little. (…)

The boom of a cannon pulls me up short. Someone has died. I know that with everyone running around armed and scared right now it could be anybody. But whoever it is, I believe the death will trigger a kind of free-for-all out here in the night. People will kill first and wonder about their motives later. I force my legs into a run.

Something snags my feet and I sprawl out on the ground. I feel it wrapping around, entwining me in sharp fibers. A net!

Cea de-a doua Arenă e cu mult mai amenințătoare decât prima, iar sadismul organizatorilor jocurilor e mult mai evident. Și, deși cumva anticipezi finalul, până în ultima clipă nu ți-e foarte clar ce s-a întâmplat de fapt. Narațiunea la persoana întâi și sinceritatea, dar și inocența personajului principal – dincolo de talentele ei de ucigaș – te fac să percepi trăirile lui Katniss foarte personal, și aproape niciodată nu știi mai mult ca ea – cel mult intuiești niște chestii.

Cred că la fel aș fi perceput și primul volum dacă nu aș fi văzut filmul, dacă nu i-aș fi știut sfârșitul și, în loc, aș fi stat în fiecare secundă să mă întreb cine o să supraviețuiască. Dar dacă în primul volum nu erau atât de multe variante, acum e mult mai greu să pariezi pe cine trăiește și cine moare. Iar în final Collins face o treabă excelentă în a te introduce deja în următoarul volum. Eu m-am apucat de el imediat după ce-am dat ultima pagină, am avut senzația că mă uit la ultimul episod al unui serial și că nu pot să sting lumina și să mă culc până nu-l văd pe primul din sezonul următor.

De altfel, pot să înțeleg de ce Collins e acuzată de superficialitate. Da, seria Jocurilor Foamei nu e mai profundă decât un un film sau, mai degrabă, un serial bine făcut, deși personajele sunt destul de frumos conturate și deloc plate. De-aia ecranizarea primului volum n-a avut nevoie să se îndepărteze prea tare de viziunea ei.

Însă acțiunea, așa cum e ea, formată mai puțin din reflecție și analiză și mai mult din momente care-ți taie respirația și mici sentimentalisme adolescentine, fac ca Jocurile Foamei să fie nesperat de distractivă. Puteți să-i spuneți plăcere vinovată, poftim.

Oricum ar fi, faptul că Suzanne Collins să pricepe mai bine să ne alerge prin pădure decât să filosofeze nu înseamnă că nu scrie bine. Sau că Jocurile Foamei nu-și merită faima. Eu, cel puțin, apreciez întotdeauna o carte de care e greu să stau departe atunci când n-am timp să citesc măcar câteva pagini, sau care mă ține trează până dimineață. Chiar dacă nu reinventează roata.

PS: Dacă Jocurile Foamei are drept personaje principale niște puști de 16-17 ani, nu înseamnă neapărat că e o carte pentru copii. Am simțit nevoia să fac precizarea asta, pentru că mulți părinți pretind că seria Jocurle Foamei e prea violentă. Ceea ce nu cred că e o problemă pentru un adult sau un adolescent de 15-16 ani care a crescut cu televizorul și Internet nelimitat, dar s-ar putea să fie pentru niște copii mai mici.

Iar lor cu siguranță nu li se adresează romanele astea.

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Un comentariu
  1. CCAM

    Ideea finala la care ajung citind parerea ta este ca iti cauti scuze pentru ca ti-a placut. Parerea mea este ca o carte nu trebuie sa-ti dea “mura-n gura”. Cred ca JF are destule care sa te puna pe ganduri. De exemplu: sacrificiul de sine – il regasim in toate cele 3 volume – cand, pentru cine si pentru ce merita sa-l facem si daca suntem in stare sa-l facem, pana unde ai merge pentru a supravietui si ce esti dispus sa pierzi pentru asta, cum te va schimba, ce urmari ajung sa aiba faptele tale si cum poate o fapta oarecare sa ajunga simbolul unei lupte (nu mi-a placut deloc modul in care, in film, K ramane cu brosa – fiica primarului nu supravietuieste dar gestul ei…), cum ajungi sa faci rau in numele a ceva bun si unde e linia care ne separa, poti sa-ti schimbi soarta sau ce ti-e scris in frunte ti-e pus (sora lui K) si multe altele. Recunosc ca multe carti de gen nu au prea multe “straturi” dar nu sunt de acord ca JF e una dintre ele. Filmul a facut greseala de a tine cont doar de primul strat, cel mai vizibil, sper ca cititorii sa nu faca la fel.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *