Bookaholic

Să dai ultima pagină a unei cărți care ți-a plăcut e greu. E și mai greu să dai ultima pagină a unei serii pe care ai devorat-o pur și simplu. Pe undeva, aproape că îi înțeleg pe fanii furioși care-l alergau pe George R. R. Martin, poate-poate se plictisește să se ascundă de ei și le termină odată A Dance With Dragons. Dacă ar fi trebuit să mă opresc după volumul doi din Jocurile Foamei, cred că și eu m-aș fi isterizat nițel. Așa, am rămas doar cu o nostalgie. Cărți bune sunt peste tot. Cărți bune și addictive, mai puțin. Dacă o carte nu-ți bâzâie și corzile interioare, degeaba o laudă intelectu’ tău superior de mamifer evoluat, că n-o să te apuce tremuratul după ce dai ultima pagină. Zic și eu.

Vezi cronica primei părți din Jocurile Foamei

Vezi cronica celei de-a doua părți a Jocurilor Foamei, Sfidarea

Revolta, ultimul volum al trilogiei lui Collins, nu ne mai duce în Arenă. Ne trimite în schimb (spoiler alert!) direct în mijlocul revoluției, războiului dintre districte și Capitol, pe altarul căreia vor fi sacrificate câteva personaje principale. În toată povestea asta, Katniss are un rol special: nu e vreun Braveheart care împarte acte de eroism în stânga și-n dreapta, ci este doar imaginea revoluției, fața de la televizor, simbolul care îi motivează pe oameni să apuce furci, topoare și arcuri hipertehnologizate și să lupte pentru propria independență.

Primul lucru care ar fi de zis este că Suzanne Collins face o treabă excelentă cu personajul principal: Katniss crește, de la prima la ultima pagină a trilogiei se dezvoltă enorm, dar nu primește niciodată puteri supranaturale. În final, multe din acțiunile ei sunt motivate de un soi de egocentrism adolescentin care pare extrem de firesc. Faptul că supraviețuiește până în final este, de multe ori, o chestiune de noroc, iar turnura pe care o iau evenimentele este rareori rezultatul direct al acțiunilor ei. E clar până la sfârșit că protagonista lui Collins e foarte inteligentă, ambițioasă și sufletistă – dar nu e Wonder Woman. Iar ăsta e exact motivul pentru care puștoaicele din toată lumea au îndrăgit-o (și eu, până la urmă, că doar nu există vreo vârstă limită până la care poți să te consideri puștoaică, nu? :)). Pentru că e umană.

La fel de frumos construite sunt și personajele Gale – care are în sfârșit parte de ceva mai multă expunere – și Peeta. Până în ultima clipă e greu să alegi cine ți-ar plăcea să rămână în poveste și cine nu (deși e destul de clar de la începutul volumului, zic eu). Și chiar și când afli deznodământul triunghiului amoros nu știi dacă el e rezultatul iubirii adevărate sau a stresului post-traumatic 🙂 Nu că amorul e vreuna din temele preferate ale lui Collins – Katniss trece cu atâta eleganță și viteză prin scenele dulcegi, că în locul ei Bella Swan ar face un atac de panică și-ar muri de inimă rea.

Probabil că cea mai dezbătută parte a primului volum a fost finalul, care cred că a dezamăgit puțin pe cine se aștepta la o petrecere uriașă, o nuntă, sau cine știe ce artificii hollywood-style. Dar, dacă mă întrebați pe mine, finalul a fost momentul în care Collins și-a spălat toate păcatele, momentul în care toate acuzațiile de superficialitate cred că ar trebui să se facă țăndări. Concluziile, și gustul pe care ți-l lasă finalul, sunt departe de a fi dulci. Dar cum altfel poate fi sfârșitul unui război în care ambele părți sacrifică vieți umane și fac compromisuri pentru victorie, chiar și atunci când își asumă lupta celor buni?

De altfel, revoluția ne este descrisă mai puțin din punct de vedere strategic și tehnologic, și mai mult din punct de vedere simbolic. Collins nu pare prea preocupată de detalii tehnice și trece repede peste ele, dar insistă pe importanța pe care o au simbolurile: un lider cu care oamenii să se identifice, construcția unei imagini a evenimentelor care poate nu e reală, dar acționează ca element motivator pentru publicul ce, până la urmă, are resursele, dar nu și curajul, sau voința, de a se revolta. Și, în final, încununarea absolută a victoriei nu prin fapte și o simplă schimbare de statut, ci prin preluarea tacticilor pe care învinșii le foloseau pentru a-și demonstra dominația. Uite, acum putem să facem și noi ce făceau ei. Înseamnă că suntem la fel de puternici.

Cu excepția câtorva loose ends, câteva evenimente care ți-ai dori să aibă mai multă semnificație în general, sau, dacă au, să fie ceva mai elaborată, și a faptului că ți-ai dori ca Peeta să fie mai puțin blând și adorabil, mai puternic, așa cum a fost în primele două volume, ultimul volum al trilogiei lui Collins este aproape perfect echilibrat. Și, în ansamblu, toate trei volumele sunt o experiență foarte mișto.

O dovadă în plus că, pentru a produce o carte memorabilă, nu trebuie să reinventezi roata. Trebuie doar să știi să scrii.

PS: Am o maaare curiozitate apropo de cum or să iasă ecranizările ultimelor două volume, pentru că sunt presărate de picioare retezate, șopârle mutante care decapitează, capcane cu mașini de tocat (oameni), personaje care ard de vii și, în general, măceluri foarte creative. Să sperăm că n-or să primească niște ratinguri care or să țină jumate din public în afara sălii de cinema. Din punctul ăsta de vedere, îmi pare bine că nu sunt puștoaică 🙂