INSULA RUNMARO se află la o oră est de Stockholm, înconjurată de formațiuni stâncoase care se ridică din apă. Ca să ajungi acolo, trebuie să iei feribotul care înaintează, gâlgâind, peste valurile neliniștite, cu vreo 20 de noduri pe oră.

E o după-amiază ploioasă de august, marea e verde și misterioasă – într-o asemenea zi, nu e greu să-ți închipui de ce s-au așezat navigatorii pe Runmaro și nu pe una dintre celelalte 27.000 de insule ale arhipelagului Stockholm.

Când apare, impresionantă, stâncoasă, cu molizi și stejari care se înalță ici-colo, arată ca paradisul așa cum și l-ar imagina un om ferm, neabătut.

Un asemenea om a fost, spre sfârșitul secolului XIX, bunicul dinspre mamă al poetului Tomas Tranströmer, laureat al premiului Nobel. Era căpitan de vas, îi trebuia un loc unde să tragă la mal și l-a găsit aici. Căsuța albastră, îmbrăcată în scânduri, pe care a construit-o pe Runmaro e în picioare și azi; în ea își petrec verile Tranströmer și cea care-i este soție de peste 50 de ani, Monica.

Ca un adevărat descendent al căpitanilor de corăbii, Tranströmer nu tratează cu indiferență sosirile pe mare, chiar dacă atacul cerebral care l-a lăsat paralizat acum 25 de ani îi îngreunează reacțiile.

Când ajung, îl găsesc așteptându-mă într-un fotoliu rulant la capătul unei alei de pietriș lungi și înguste, cu două șanțuri în ea, acoperit cu o pătură și cu Monica în spatele lui.

În poală are un radio de pe la jumătatea anilor ’50, care răspândește prin pădure simfonia a doua a lui Rahmaninov în mi minor.

Pe drumul spre casă, pe care Monica împinge cu blândețe scaunul soțului pe o rampă, până în camera din față, foșnesc în jurul nostru toate simbolurile poeziei magistrale a lui Tranströmer. Terenul din jurul casei e încrețit de rădăcini și mușchi. Vântul murmură în copaci. Aerul miroase a sare de mare și a rășină. Nu încape îndoială că pe deasupra noastră planează un șoim sau un vultur care ne privește, supraveghind scena.

Tranströmer începe imediat să arate către câte un lucru, cu gesturi tăcute, ca și cum ar spune uite, asta încercam să spun.

Pe parcursul următoarelor două ore, devine limpede faptul că insula i-a dat notele cu care a creat o partitură poetică atât de magică și de o frumusețe perenă. Așa se face că întrebările despre poezie, despre sensul ei, se întorc de fiecare dată la insulă, la bunicul lui Tranströmer, iar mâna i se ridică de multe ori ca să arate spre obiecte și picturi din încăpere, de parcă ar fi poemele însele, nu subiectul sau sursa lor de inspirație.

Așa comunicăm. Atacul cerebral pe care l-a suferit în 1990 l-a lăsat paralizat pe jumătate și i-a răpit mare parte din darul vorbirii. Prin urmare, camera în care ne invită Monica e mică, dar și foarte aglomerată. Doi prieteni, un regizor american și soția lui suedeză stau pe o băncuță îngustă pentru pian.

Un fotograf, publicistul lui Tranströmer și Monica sunt așezați în jurul lui în semicerc, de parcă ar fi un pianist gata să-și înceapă concertul, nu un poet care dă un interviu, fără prea mare entuziasm, dar cu amabilitate.

În realitate, însă, cu toții sunt aici ca să contribuie la interpretarea răspunsurilor lui. Două cuvinte le poate spune foarte clar: da și nu, iar uneori „foarte bine”. Mai apar, sporadic, și altele, dar acestea trei sunt reperele după care se orientează vorbirea lui. Însă fața sa spune mult mai multe.

Deși fotografiat de atâtea ori cu o privire severă, distantă, în persoană Tranströmer e energic, atent, are ochi blânzi și e chiar glumeț.

Toată după-amiaza îi pun întrebări, pe care Monica le traduce în suedeză și la care el răspunde, după care ea încearcă să clarifice răspunsul și tot așa. Între timp, Tranströmer îi ghidează întrebările și extrapolările cu expresia, cu puținele cuvinte pe care le are la dispoziție și cu tonul vocii. Tot timpul se ating și se privesc.

Uitându-mă la ei, e greu să-mi dau seama cine e dirijorul și cine simfonia.

***

POATE E mai adecvată o astfel de discuție cu un poet care, de atâta vreme, se bucură de o intimitate publică. Chiar înainte să primească premiul Nobel, Tranströmer fusese tradus în aproape șaizeci de limbi, devenind astfel al doilea poet ca număr de traduceri, după Neruda.

Printre admiratorii săi se numără Seamus Heaney și mulți dintre marii poeți ai Americii postbelice. Români, iugoslavi, japonezi. Poetul și editorul de poezie newyorkez Paul Muldoon, care a crescut în Irlanda de Nord, spune că fascinația pentru el a ajuns chiar și acolo, în perioada cea mai grea: „Pe la noi, era poreclit «Transformer», ceea ce arată cât respect aveam pentru reușita lui.”

Reușită cu atât mai remarcabilă dacă avem în vedere producția relativ modestă a lui Tranströmer. În șase decenii, a publicat doar unsprezece volume, dintre care niciunul nu conține mai mult de douăzeci de poezii.

Cât ne pregătim să discutăm, avem lângă noi un volum cu operele lui complete, ca un jurnal al locurilor pe unde a călătorit cu mintea.

Îl întreb dacă a ajuns să vadă în poezie un fel de exercițiu de orientare, la care el răspunde „da, da”, iar Monica extrapolează apoi: „o cale de a încerca să se apropie de enigmă. Cred că e o metaforă potrivită pentru poezie.”

Teritoriul lui nu a fost vast, ci adânc. Mulți ani și-a dedicat mai mult timp profesiei de psiholog, mai întâi la o școală de corecție, apoi practicând psihologia ocupațională pentru Guvernul suedez.

Poeziile lui au o forță psihologică profundă, sunt opera unui om posedat. Apar multe simboluri și semne recurente: anotimpurile și sistemul lor de climă, stările de vis și dedublările, curba descrisă de trecutul familiei sale.

A citi poezia lui Tranströmer înseamnă a intra într-un spațiu interior tensionat, transpus în vizual, plin de semne și semnale, de sugestii. Poeziile lui folosesc uneori reprezentări abstracte, dar cele mai bune sunt la fel de intime ca un sărut pe întuneric. Reușește legătura aceasta prin intermediul simțurilor și al eliminării treptate a atenției față de „eu”. „Păsările dimineții”, de pildă, începe cu poetul care intră în mașină, apoi trece la o descriere a cântecului zgomotos al coțofenelor, apoi trece mai departe la acest fragment uimitor, care ar putea fi considerat un fel de ghid pentru mare parte din opera lui Tranströmer:

„Extraordinar să simt cum îmi crește poemul
în timp ce eu însumi mă reduc.
Crește și îmi ia locul.
Mă dă la o parte.
Mă aruncă din cuib.
Poemul e încheiat.” (p. 79)

Afinitatea lui Muldoon și Heaney pentru Tranströmer explică, în parte, de ce poeziile ca aceasta sunt atât de izbitoare, dar și radicale, am putea spune. Tranströmer a început să scrie poezie în mod serios de-abia după cel de-al Doilea Război Mondial, iar acum, la 84 de ani, a apucat începutul războiului perpetuu din Orientul Mijlociu.

În tot acest timp, provocarea pe care și-a impus-o a fost să găsească un nou limbaj al intimității și angajamentului, cum au făcut și Heaney și Muldoon în mediul lor puternic marcat de sfera politică.

„După război, mulți poeți suedezi au început să se gândească la neutralitatea țării”, spune Daniel Sandström, expert literar și editor la editura Albert Bonniers. „Era o sursă de rușine, iar din rușinea aceea a crescut dorința de a avea o gândire mai amplă și mai orientată politic.”

În mintea generației de după Tranströmer, ori erai marxist, ori reacționar. Tranströmer nu era nici una, nici alta. Călătorea, avea o orientare politică, dar nu avea de gând să folosească arta pe post de bâtă.

Mai avea de înfruntat o diviziune. A fost crescut într-un context religios, dar în nici un caz nu a fost evanghelist. Într-o țară tot mai seculară, poziția lui era o problemă.

„Tu erai liber de toate astea”, spune Monica, referindu-se la doctrina religioasă, ceea ce-l face pe poet să facă o glumă de expresie, căpătând un aer pe jumătate trist, de parcă ar spune „slavă Domnului”.

Astfel, în timp ce mulți dintre contemporanii lui se aplecau asupra polarizărilor false, Tranströmer s-a întors pe insula pe care-și petrecea toate verile în copilărie și a transformat sunetele, anotimpurile și stările de spirit ale locului în propria lui mitologie amplă.

***

LUI TRANSTRÖMER I-AU TREBUIT DOUĂZECI DE ANI DE PUBLICAT pentru a formaliza legătura aceasta. La început, cea mai mare provocare cu care s-a confruntat a fost găsirea unei sintaxe pentru imaginația lui.

Ca toți poeții născuți între cele două războaie mondiale, cele două faruri după care se orienta erau modernismul și suprarealismul. Dar ceea ce a produs în el schimbarea cea mai drastică a fost o experiență personală, intimă.

În vara de după ce împlinise cincisprezece ani, a trecut prin ceva ce descrie în memoriile sale drept un fel de teroare existențială. Îi tremurau picioarele, îl cuprindea groaza. „Pe atunci, priveam cu scepticism orice formă de religie”, scria el în eseul „Exorcism”, apărut în 1993, și recunoștea că, dacă ar fi survenit mai târziu, ar fi fost, probabil, o revelație.

După criză, Tranströmer a început să cânte mult la pian, ceea ce face și în ziua de azi; de fapt, uneori a avut și concerte, cu piese pentru mâna stângă. Acum își reconfirmă descrierea perioadei respective, spunând că era mai aproape de psihoză decât de un experiment religios.

Monica dezvoltă:

— Mi se pare că ai spus că, dacă ai fi ajuns la genul de credință religioasă împăcată, sau încredere în credință, pe care ai căpătat-o mai târziu, ai fi putut face față crizei cu totul altfel. Într-un fel, în adolescență ți-ai dezvoltat pur și simplu o credință proprie. Cred că așa ai fi spus?

— Da, e corect, spune Tomas. Dar…

— Ai creat un fel de imagine a lui Dumnezeu, numai pentru tine.

— Da…

— …deși fără vreo afiliere anume, fără vreo legătură cu ce se preda la ora de religie de la școală. O senzație de încredere, indiferent de unde venea. Nu e un subiect despre care se poate vorbi ușor.

Acum, Tranströmer spune că nu-și dă seama dacă de la experiența aceea i s-a ivit interesul față de psihologie.

„Cred că [s-a petrecut] o trecere de la o conștiință religioasă elementară la credință”, explică Monica. „Și a avut legătură cu muzica.”

În mod bizar, dintre toate poeziile lui Tranströmer, cea care tratează cel mai direct credința abordează și subiectul muzicii – „Schubertiana”. „În atâtea lucruri trebuie să ne încredem”, scria Tranströmer în ea, „doar ca să ne trăim viața de zi cu zi fără / să ne scufundăm în pământ!” (148)

***

Spre sfârșitul adolescenței, Tranströmer se îndepărta de muzică și se apropia de poezie, scriind cu atâta intensitate încât găsise (ca orice virtuoz) căi de a-și îngreuna scrisul. A început să folosească formele strofelor lui Horațiu, cea safică și cea alcaică, efort din care a rezultat o parte din „Höstlig skärgård” [Arhipelag autumnal] și „Fem strofer till Thoreau” [Cinci strofe către Thoreau], amândouă incluse în primul lui volum, „17 dikter” [17 poeme] (1954).

Tranströmer ia un volum cu toate poeziile lui și începe să identifice forma strofelor în poem după poem: „uite, uite, uite”, spune el. „Presupun că versul safic ți-a dat, poate, un fel de libertate”, adaugă Monica, la care Tranströmer răspunde: „foarte bine” și adaugă: „o formă în care să lucrez”.

Nu e singura restricție pe care și-a impus-o Tranströmer. Poeziile din „17 dikter” schițează un fel de ecosistem în cadrul căruia avea să lucreze, cu unele întreruperi, tot restul vieții, ecosistem pe care, odată ce ajungi pe Runmaro, îl recunoști în insulă.

Verdeața ei, marinarii, valurile unduitoare. Amprentele sonore ale insulei se regăsesc peste tot în primele lui poeme. Iată un poet care „caută orbește instrumentele atenției”, ca să cităm o poezie timpurie a lui. (29 / Han som vaknade av sång över taken [S-a trezit în cântecul de peste acoperișuri]).

În Suedia, reacția la fenomenul acesta în vârstă de 23 de ani a fost instantanee. Cum spune Sandström, „succesul critic a fost imediat și de durată. Începutul anilor cincizeci a fost considerat epoca de aur a poeziei moderne: pe atunci, cine era cool nu-și făcea formație în garaj, organiza lecturi de poezie.”

Tranströmer a mai publicat trei volume în perioada aceasta plină de elan; fiecare i-a consolidat legătura cu peisajul, în timp ce economia imaginilor devine mai bizară, mai stranie. Pe măsură ce epoca de aur a poeziei a apus, s-a retras tot mai spre interior în opera lui, devenind, cum spune Sandström, „aproape un gen în sine”.

***

APROXIMATIV ÎN ACEASTĂ PERIOADĂ și-a început Tranströmer corespondența cu poetul, traducătorul și editorul literar american Robert Bly. Bly, născut în Minnesota, cu o personalitate zdrobitoare, lansase în America o publicație literară care avea să-și schimbe numele cu fiecare deceniu.

În 1964, revista se numea „The Sixties” [Anii șaizeci], iar în luna martie a anului respectiv Tranströmer, pe atunci în vârstă de 32 de ani, i-a scris editorului, în Madison, Minnesota, ca să întrebe cum poate obține un exemplar. Bly i-a răspuns imediat, remarcând că tocmai în ziua aceea traversase cu mașina tot statul Minnesota ca să citească „Den halvfärdiga himlen” [Raiul pe jumătate terminat] al lui Tranströmer în suedeză.

În următorii douăzeci și cinci de ani, cei doi poeți și-au scris sute de scrisori, satisfăcându-și reciproc setea de bârfă literară internațională. Povestea prieteniei dintre ei și a mecanismelor sale interioare ni se dezvăluie în „Air Mail”, o carte atât de dragă lui Tranströmer încât, când aduc cu mine un exemplar, îl ia și nu pare să mai vrea să-l dea înapoi.

Cei care vor citi volumul își vor da seama de ce-și dorea să-l țină cât mai aproape. În paginile lui e surprinsă o prietenie care plutește în vântul din babord al literaturii, un vânt care le-a schimbat celor doi prieteni cursul vieții. Tranströmer și Bly își traduc reciproc operele, se plâng de politică. Bly nu reușește să-și publice poeziile despre războiul din Vietnam. În același timp, Tranströmer e criticat de marxiști că e prea izolat: „În general, în Suedia”, îi spune el lui Bly după ce-i dă un rezumat al unor recenzii disprețuitoare, „tinerii marxiști tolerează foarte greu poezia”. (p. 64 în ediția în engleză / 29 oct. 1955, Tranströmer către Bly)

„Tomas scria enorm de multe scrisori, nu numai lui Bly, ci multor altora, iar în ele se exprima chiar fără rețineri”, spune Monica. „Scrisorile sunt de multe ori vorbărețe, amuzante, pe alocuri dure. Cred deci că, deși Tomas avea toate calitățile acestea în el, n-a simțit niciodată nevoia să le exprime în poezie.”

Totuși, în anul cu corespondența cea mai abundentă între el și Bly (1970), Tranströmer  a trecut prin cea mai importantă transformare ca poet. „Mă lupt cu o poezie foarte lungă (despre zona baltică – din toate punctele de vedere)”, îi scria el lui Bly în luna august a aceluiași an. „Am început-o când am găsit almanahurile bunicului din anii 1880,” adăuga el în mai, „în care scrisese numele tuturor vaselor pe care le pilotase […] Mi-am dat seama că mare parte din viața mea se leagă, într-un fel sau altul, de țările baltice, așa că am început să alcătuiesc o schiță încâlcită, compusă din multe lucruri.” (193)

Tranströmer era modest. „Östersjöar” [Balticele] (1974) nu e nici pe departe încâlcită, progresează ca o bucată muzicală, spunând mai întâi povestea bunicului, apoi pe cea a bunicii. Valurile de imagini se revarsă în cascadă prin strofe, transformând grijile marinarului cu privire la elementele naturii în griji cosmologice.

Tomas și Monica discută puțin dacă Bly a fost cel care l-a încurajat să scrie poeme în proză sau dacă oricum ar fi explorat și metoda aceasta. „Dar lui Bly nu i-au plăcut Balticele.” Monica adaugă: „Nu, nu prea i-a plăcut. Așa că aș spune că erai destul de independent de Robert.”

În „Östersjöar”, poetul se transpune în propria operă în modul cel mai direct de până acum. El servește drept busolă în istoria de familie, drept observator, cel care determină ce înseamnă să fii de undeva și totuși să știi, fără putință de îndoială, că vei pieri.

Iată figuri într-un peisaj.
O fotografie din 1865. Vasul cu aburi e la chei, în strâmtoare.
Cinci figuri. O doamnă cu o crinolină de culoare deschisă, ca un clopot, ca o floare.
Bărbații sunt ca niște figuranți dintr-o piesă rustică.
Sunt frumoși, nehotărâți, pe cale să se șteargă.
Coboară puțin pe uscat. Se șterg.
(Östersjöar, secțiunea 3)

Torbjörn Schmidt este specialistul în literatură care s-a ocupat de ediția suedeză a volumului „Air Mail”. „Aș spune că enigma lui Tranströmer este una spirituală”, mi-a scris el într-un e-mail. Dar adaugă: „El însă refuză mereu să fie numit «mistic». Pe de altă parte, TT a subliniat faptul că perspectiva lui asupra vieții este una enigmatică în sens profund: există dimensiuni ale vieții care nu pot fi cuprinse de o minte pur rațională.”

Dualitatea aceasta nu e nicăieri în întreaga operă a lui Tranströmer mai personală decât în „Östersjöar”, un fel de genealogie spirituală și senzuală pusă pe muzică. Pe măsură ce se apropie de finalul poemului, scrisorile lui către Bly devin tot mai lirice. Uneori sună aproape ca Blake. „Din când în când, am senzația că am o datorie de împlinit față de o Conștiință ascunsă. De ce trebuie să trăiesc confuzia aceasta constantă, să văd și aud toate lucrurile acestea, ce înseamnă?” (19 ianuarie ’73, p. 245 în ediția engleză)

La întrebarea dacă poziția aceasta spirituală seamănă cu budismul, Monica își amintește că Tomas a mai fost întrebat același lucru, iar el dă din cap aprobator la răspunsul ei: „Ai spus că niciodată n-ai studiat propriu-zis budismul. La care cealaltă persoană a răspuns că, în cazul acesta, ești un fel de budist intuitiv. Dar nu unul profesionist.”

***

SIMȚUL ACESTA NUMINOS al datoriei conferă operei lui Tranströmer o anume umilință. Știe că nu va găsi răspunsurile și nu are nevoie să cugete prea mult asupra întunericului. „Sunt atâtea lucruri admirabile la Tomas”, spune poetul norvegian Jan Erik Vold, care-l cunoaște și-l traduce pe Tranströmer de patru decenii, „dar unul din ele e faptul că a știut care-i e locul întunericului.”

Capacitatea lui de a medita asupra infinitului și în același timp de a nu lăsa întunericul să-l cuprindă a făcut din el un poet de o popularitate enormă în lumea întreagă. Din anii ’60, cu o răspândire rapidă în anii ’70, au început să i se publice operele traduse, mai ales în engleză.

În același deceniu i-a cunoscut pe Allen Ginsberg, în Mexico City, și pe W. S. Merwin în Suedia. Tot în perioada aceasta aglomerată, a călătoriilor și aparițiilor, s-a întâmplat ca poetul sirian Adonis să ia contact pentru prima oară cu opera lui Tranströmer. Amândoi primiseră un premiu de la Universitatea Pittsburgh.

Mulți ani mai târziu, Adonis avea să contribuie la traducerea și publicarea operelor complete ale lui Tranströmer în arabă și avea să-i aducă pe Tomas și Monica în Liban și Siria, pentru un tur de lecturi pe care Adonis îl descrie câteva decenii mai târziu, într-un e-mail, ca pe „un poem al esenței umane supreme, o extensie a poeziei lui”.

Adonis citise poezia lui Tranströmer mai îndeaproape decât cei mai mulți și îl consideră și el un mistic, dar nu în sensul convențional. „Când vorbesc de misticism în poezia lui Tranströmer”, scria el într-un e-mail trimis de la Paris, „mă refer la o viziune care nu separă existența în două categorii, cea «fizică» și cea «spirituală», ci care își dă seama că existența este una și indivizibilă.”

***

E greu să ne dăm seama dacă viziunea aceasta asupra vieții i-a făcut lui Tranströmer mai ușoară supraviețuirea după atacul cerebral. De atunci, nu a mai publicat decât două cărți, un volum scurt de memorii, „Minnena ser mig” [Amintirile se uită la mine], din care mare parte fusese compus înainte de accident, și o carte mică de haiku-uri, „Sorgengondolen” [Gondola tristeții] (1996).

Faptul că a început să scrie și mai multe haiku-uri după atacul cerebral, spune Monica, a fost „o soluție tehnică și practică. Și care, în plus, îi era și firească.”

Tomas aprobă, iar Monica continuă: „Cred că formele acestea stricte pot da, de fapt, o senzație de libertate. A lucra în cadrul restricțiilor lor poate fi un fel de joc.”

Când ajungem la întrebarea despre ce conțin caietele lui Tranströmer și dacă nu cumva se va mai juca un ultim meci, pe fața Monicăi trece un nor, iar cercul din jurul camerei se strânge.

Tomas, cred că poți trece peste întrebarea asta, spune Monica.

Există o colecție de scrisori și „avem programat un mic volum”, spune Monica, „asta știm”. După care interviul evoluează în mod firesc spre o pauză, iar ea invită amabil pe toată lumea să meargă în mica bucătărie, unde ne așteaptă farfurii cu pui și orez, pâine neagră și căni de bere.

O oră mai târziu, după ce mâncăm și facem un drum până la niște vecini, ne întoarcem la casa cea albastră ca să ne luăm rămas-bun. S-au făcut fotografiile, s-au rezervat locurile pe feribot.

Îl găsesc pe Tranströmer în grădină, într-o rază singuratică de soare, din nou însoțit de aparatul de radio; Monica stă alături, cu o mână pe genunchiul lui. Postul de radio suedez difuzează acum „Cântecul lunii” din Rusalka lui Dvořák, una din cele mai frumoase opere compuse vreodată.

Fără nici un avertisment, universul ne aruncă în brațe un indiciu neașteptat, cum se întâmplă uneori. Tranströmer a fost un mare poet fiindcă a găsit o cale de a medita la infinit și a refuzat să-și întoarcă privirea.

Dar unul dintre motivele pentru care reușita lui este atât de admirabilă a fost acela că, la fel ca orice artist de canto care cântă mai frumos în duet, nu a făcut-o și nu o face singur.


Le mulțumim Ancăi Fronescu pentru intermediere și Ancăi Bărbulescu pentru traducere. 

Pentru varianta în limba engleză, click aici

John Freeman

John Freeman este scriitor, critic literar și jurnalist cultural. A fost editor al revistei Granta până în 2013, a fost președinte al National Book Critics Circle, iar articolele sale au apărut în peste 200 de publicații, printre care New York Times Book Review, Los Angeles Times sau The Guardian. Cartea sa, "How to Read a Novelist", în curs de apariție la Editura Vellant, este o colecție de interviuri și portrete ale unor mari scriitori, precum Margaret Atwood, John Updike, Geoff Dyer, Toni Morrison sau Haruki Murakami.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *