Katherine Mansfield m-a bîntuit şi m-a intrigat fără să-i fi deschis vreodată vreun volum. Citisem o singură povestire într-o antologie şi cîteva lucruri despre viaţa ei: o femeie nefericită, care nu s-a împăcat cu convenţiile şi care a plătit, suferind fizic şi psihic pentru refuzul de a se adapta la aşa ceva. Cîteva lucruri despre jurnalul ei trist şi cîteva pasaje pescuite pe fugă, în timp ce-l răsfoiam în faţa raftului ar fi cam tot ce a intrat în haloul sîcîitor care m-a îndemnat, din cine ştie ce culoar ascuns al înclinaţiilor de lectură, să-i citesc povestirile.
Volumul care mi-a căzut în mînă a fost în traducere (Antoaneta Ralian): Garden Party, apărut la Paralela 45 acum ceva ani, cu o prefaţă de John Middleton Murry (soţul ei), aceeaşi care însoţeşte şi jurnalul scriitoarei. Găsiţi aici cîteva dintre titlurile cel mai des pomenite cînd vine vorba de scrierile ei: „Preludiu“, „Musca“, „Beatitudine“, „Fiicele colonelului“, într-o selecţie care vorbeşte de la sine despre ingeniozitatea, forţa şi subtilitatea, dar şi despre vulnerabilităţile unei scriitoare despre care, la noi cel puţin, nu s-a vorbit niciodată prea mult.
Dacă ar fi să aleg doar o marcă specifică a prozelor lui Katherine Mansfield, una care singură face să funcţioneze acel magnetism rar între un text şi cititorul lui, ar fi modul în care ştie să regizeze jocul contrariilor, şi implicit neprevăzutul, în scene care menţin, cel puţin la suprafaţă, aparenţa univocităţii. Exemple: ecourile unui deces schimbă atmosfera unei petreceri zgomotoase, descoperirea unui adulter spulberă, cînd te aştepţi mai puţin, butaforia de staniol în care se lăfăie o femeie care crede că are tot, apariţia la masă a unui îmbuibat cu perspective face praf haloul de vise al unei adolescente care încă fantazează la un trai departe de plictiseala mic-burgheză. Şi aşa mai departe.
Dar e ceva şi mai tulburător decît stăpînirea profesionistă a tectonicii de mare adîncime într-o povestire: acele secvenţe în care personajele sînt puse să trăiască mici momente de neînţeles, bizare cînd le raportezi la profilul lor sau la parcursul de pînă atunci, ori bizare pur şi simplu.
Un exemplu direct de ruptură lipsită de logică, dar cu mare încărcătură psihologică, e povestirea „Musca“, una dintre cele mai controversate. Aici, un bătrîn cam ramolit şi pisălog, domnul Woodfield, îşi vizitează un prieten care încă ţine ferm în mîini frîiele unei afaceri prospere, chiar dacă e cu 5 ani mai mare. Către finalul vizitei, vizibil agasante pentru omul de afaceri, prietenul său mai şubred îi spune că a trecut de curînd pe lîngă mormîntul fiului acestuia, moment în care povestirea intră abrupt pe altă direcţie. Rămas singur în biroul lui din City, magnatul se trezeşte prins de un joc iraţional şi bolnav, pe care singur hazardul i-l propune: salvează o muscă picată în călimară, o urmăreşte cum se scutură de greutatea tuşului şi cum se bucură de ieşirea la liman, după care picură, doar pentru că o poate face, un alt strop peste biata creatură faţă de care jucase mai devreme rolul de salvator. O urmăreşte din nou şi repetă gestul.
Finalul e atît de straniu, dar atît de ingenios calibrat la drama din subsolul povestirii încît ce-ţi rămîne după e senzaţia că ai fost expus la acel spectru fără formă şi fără rutină care somnolează sub covorul confortabil pe care ne aşezăm zi de zi paşii, încercînd să dibuim un sens, un adăpost, o garanţie.
Astfel de cratere, de rupturi sau erupţii sînt ascunse în scenariile cehoviene cu care Katherine Mansfield s-a confruntat, e limpede, nu doar în ficţiune – una pe care s-a încăpăţînat s-o scrie sfidînd nenumăratelor praguri care i-au accidentat biografia. Dar nu numai rupturile şi diferenţele de nivel garantează buna funcţionare a povestirilor ei. Katherine Mansfield, cea despre care jurnalul ne lasă impresia unei femei roase de o permanentă suferinţă („I think that The Journal of Katherine Mansfield is the saddest book I have ever read, scria Dorothy Parker în The New Yorker) are un umor absolut răvăşitor, deconcertant, tonic şi persistent.
Sînt şi momente în care prozatoarea propune altceva: o consemnare care se vrea detaşată a rutinei şi a neşansei care s-au lipit de biografiile cîtorva femei, pentru care schimbarea pare imposibilă. Sînt ori femei iremediabil singure, ori roase de sărăcie, ori izolate prin indiferenţa celorlalţi, ori pur şi simplu sortite fără cale de întoarcere unui traseu umil de viaţă, cu care nu le rămîne decît să se consoleze, acceptîndu-şi condiţia, cu bruma de optimism de care mai sînt în stare. Aşa sînt „Viaţa Mamei Parker“, „Subreta doamnei“, „Domnişoara Brill“ sau „Rosabel e obosită“, variaţiuni pe aceeaşi temă, ceva mai plate, sentimentale, melodramatice, nu cele mai reuşite din volum. Dar, cum zicea Somerset Maugham, „Only a mediocre writer is always at his best“. Katherine Mansfield, despre ale cărei proze şi-au încrucişat înverşunat opiniile nenumăraţi grei ai scrisului, nu e, cu siguranţă, o mediocră.
