Bookaholic

A fost bine, şi scurt! De întârziat, am întârziat şi nu, nu e o trăsătură specifică de bookaholic, e a mea şi o iau în braţe asumat. Şi ajungând eu la 19.20, nici nu mă dezmorţesc şi râd bine că la 8 fără câteva minute se anunţa finalul, se puneau întrebări. Şi am luat-o şi eu spre uşă, ca toată lumea, numai că spre deosebire de ceilalţi, m-am instalat în Club A, că tot era la câţiva paşi.

În Godot, lume multă, că abia am încăput cu haina pe mine în spatele unui domn, din spatele cafenelei (din care cauză unica fotografie luată prin surprindere de finalul grăbit adună toată ceaţa zilelor trecute :). Altfel, lume relaxată, parcă aşteptând sărbătorile, un Mircea Vasilescu calm, un Dan C. Mihăilescu “exhibiţionist” care a recunoscut că la întâlniri “îi place să se dea în stambă”, iar asta a dus relaxarea într-un bon vivre cu haz.

Despre ce s-a vorbit? Despre cele vechi şi lumea veche, iar aici Dan C. a făcut o pledoarie de care, vrem sau nu, mai avem nevoie: să nu ignorăm lucrurile lumii vechi, de la corespondenţă, la caligrafie, la timp petrecut în natură, la lecturi vechi ş.a.m.d.

Pisicile noastre sunt frustrate de ghemul de lână, pe care nu-l mai au.
În cele mai multe universităţi bibliografia recomandată se duce cel mult până la Sartre, şi atât.
Am uitat să ne educăm simţurile: de la a merge cu picioarele prin iarbă, a atinge scoarţa unui copac, a mai asculta un Bach să ne curăţăm de infernul urban, a asculta mierlele dintre blocuri, care în Bucureşti, ca în nici o altă parte sunt aşa de multe.
Am uitat să ne scriem scrisori.

“Sunt un paseist”, cotinuă Dan C., iar dacă ani la rândul a stat prin lumea interbelicilor, acum s-a cam mutat în lumea lui Carol I, de unde vine avântul, preluat apoi de interbelicii care ne-au adus sincronizarea. În lumea de azi, care cam are fobie de trecut sau tradiţii (şi, adaug eu, se laudă mândru cu ele doar la muzeu), ne spune că ar trebui să ne asumăm rolul regelui maimuţelor din Cartea Junglei: când totul se prăbuşeşte, el rămâne susţinând singura piatră din coloana templului acum ruine. Nu ştiu despre voi, eu nu mă simt în stare de aşa rol, dar îi fac lobby 🙂

Şi pentru că apelul la caligrafie şi corespondenţă nu contenea – ba chiar cineva din public l-a invitat pe Dan C. să se alăture unui grup care deja şi-a sters profilele de pe Facebook şi de o vreme comunică prin scrisori, la care a răspuns cu un prompt I am in! – Mircea Vasilescu anunţă: în urma acestor discuţii ne gândim să scoatem un număr din Dilema veche scris de mână, vă băgaţi? Păi cum să nu ne băgăm, sperăm doar să nu rămână în coada… purcelului de Crăciun. Avem chiar şi o sugestie: să fie scris pe hârtie făcută tot manual, de Atelierul de Carte.

Iar pe “neointerbelicul” Dan C. şi pasiunea lui pentru scrisori, timbre lipite, drum la poştă, l-aş vedea într-o poză pe Eroii României Chic, căreia i-aş alătura ca sugestii cel mai frumos secretaire pe care l-aş găsi, un scrin, un toc, multe foi texturate, în diferite culori, un fular, o bască bretonă sau o pălărie de gentleman, o pipă de decor 🙂

Şi un pic despre pesimism şi optimism acum. Cum Andrei Pleşu tocmai anunţase că nu va mai scrie pentru Adevărul, iar Dan. C. se declară cât de des poate un admirator convins, şi cum situaţia pesimismului nostru cotidian face demult rating, a schimbat perspectiva la 180 de grade, livresc şi firesc. Luaţi aminte: pesimiştii, spunea Cioran, sunt, de fapt, chiar împăcaţi. Ei ştiu că totul e nasol, aşa că ce poate fi mai nasol, nimic nu-i mai surpinde: e rău, dar e bine, e rău şi nu e chiar atât de rău. Pe când un optimist naiv, care spune avântat “vai, ce frumos!” poate fi atât de uşor lovit cu contraexemplul “ba e cam de cacao” – şi foarte des simţim plăcerea de a ne pune curmeziş, de a combate.

Am mai aflat că:

Ovidiu Crohmălniceanu nu trimitea niciodată felicitări cumpărate, le făcea din colaje, cu mâinile lui.

Lui Dan C. nu i-a plăcut deloc ideea revistei Dilema la începuturile ei: avea prea mult din Caragiale şi nimic din Cioran. Era prea mult haz, dar nimic sulfuros. Şi în continuare insită că lipseşte bruneafox-ismul, reportajul dur, în carnea realităţii.

Nu a scris la Dilema la început pentru că oferta a sunat exact: articolele trebuie să aibă cam 3000 de semne. La aceeaşi masă, la Sinaia, Gabriela Adameşteanu îi spunea: la noi, la 22, scrii cât vrei. Logorea a ales 22  :))

La Moreni, Dâmboviţa, elevii nu-l mai lăsau să scape: era scriitor şi era viu. Ei credeau că toţi scriitori sunt morţi! Uimirea a venit când au aflat că şi Cărtărescu trăieşte! :))

 

Cam aşa am petrecut la Clubul Dilema, trece anul ăsta şi ne prezentăm şi la umătorul!