Bookaholic

Ieri seară, de la ora 19, am poposit în Librăria Humanitas Cișmigiu, la lansarea cărții coordonate de Marius Chivu, ”Ce-a vrut să spună autorul” (interviuri cu 27 de scriitori români, editura Polirom, 2013). Am mers, în primul rând, pentru că știam că lansările scriitorului și criticului literar Marius Chivu (întocmai precum cele ale lui Iulian Tănase, de exemplu) sunt ca ouăle Kinder – cu surprize. Și așa a fost.

Într-un spațiu mic, aproape intim, cu un public de 20-30 de persoane, Marius și invitații săi, Ana Maria Sandu și Marin Mălaicu-Hondrari, au avut cu cititorii o întâlnire prietenească și deosebit de interesantă. În sală au mai fost prezenți trei dintre scriitorii intervievați care apar în carte: Nora Iuga, Ioana Pârvulescu, Ioan Es. Pop. 

Cum a decurs lansarea?

Marius Chivu a mărturisit că formatul potrivit, din punctul său de vedere, ar fi fost ca rolurile să fie inversate: dacă în carte scriitorii erau intervievați de către el, în seara cu pricina intervievatorul să fie intervievat de către prietenii lui, scriitorii. Ceea ce s-a și întâmplat, autorii nu s-au lăsat invitați de două ori și l-au ”asaltat” cu întrebări.

Pentru că discuțiile au fost foarte faine, dialoguri savuroase despre cum iei un interviu, cum și ce întrebări pui scriitorilor, detalii inedite din culisele literare, m-am gândit că v-ar plăcea să citiți o parte dintre acestea. Așa că, mai jos, am transcris fragmente din conversațiile purtate, părți care mi s-au părut grăitoare și revelatoare.

Marin Mălaicu-Hondrari: Cum a apărut ideea cărții?

Marius Chivu: Pentru că s-au împlinit zece ani de când iau interviuri – mai întâi la Revista 22, apoi în Cultura (prima serie), România Literară și, de șapte ani, în Dilema Veche și Dilemateca -, s-au adunat foarte multe și m-am gândit să scoatem această carte. M-a luat amețeala când am început să le recitesc! 

Pentru a nu scoate pur și simplu un volum de interviuri, cum s-au mai făcut, mi-a venit ideea de a-i invita pe scriitori să-și recitească interviurile după unul, doi, trei, zece ani de când le-am făcut și să și le comenteze. Astfel, fiecare scriitor are un update la sfârșitul interviului și am mai adăugat și niște bonusuri din întrebările Dilematecii – acele exerciții de imaginație.

A ieșit, până la urmă, o carte colaj, care îmi aparține în mai mică măsură decât spune numele meu pe copertă. Eu cred că este o carte foarte interesantă și amuzantă, încă de la titlu – este întrebarea cea mai frecventă, care se pune foarte des; întrebarea, apărută fără semnul întrebării în titlu, este una legitimă, dar oarecum prostuță; aceasta nu se regăsește niciodată în carte, deși sunt câteva sute de întrebări.

Marin Mălaicu-Hondrari: Mie îmi place foarte mult coperta și vreau să te întreb dacă ai găsit-o pe internet sau ce e cu fotografia care ne dă foarte mari speranțe nouă, scriitorilor?

Marius Chivu: Fotografia este făcută de un scriitor, Florin Lăzărescu. Eram la un târg de carte în Praga și stăteam pe un trotuar, mâncam, eram obosiți. El mi-a făcut poza pe care o vedeți. Celor de la Polirom le-am dat mai multe fotografii; într-unele aveam barbă, ca acum. Dar nu le-a plăcut, au zis că n-o să se vândă cu barbă și au vrut să pună cu ochelari și cu perciuni, au spus că arată mai comercial așa (râde).

Minunatul titlu îi aparține, de fapt, Anei [Maria Sandu]. Eram la o terasă și ne chinuiam cu un titlu mai bun decât cel pe care îl aveam eu în lucru și Ana a venit cu titlul acesta. N-a plăcut tuturor, dar m-am zbătut pentru el.

Fotografia ”Girls love writers” îmi aparține, numai că editura nu a scris că e tot a mea (râde). Fotografia este un grafitti pe care l-am întâlnit în Lisabona  și sper că spune adevărul.

(…)

Ana Maria Sandu: Eu cred că interviul este o formă de literatură, așa cum sunt și memoriile, jurnalele, corespondența. Și cred că așa va rămâne, un soi de literatură asumată.

M-am apucat într-o seară să răsfoiesc cartea și m-am trezit că citisem aproape jumătate din ea. Este foarte interesant cum se leagă textele autorilor, deși sunt autori din generații diferite, unii chiar nu mai sunt printre noi. Interviurile sunt foarte vii tocmai pentru că vorbesc despre lucrurile acelea foarte intime, lucruri care îi plac autorului, dar despre care îi este și foarte greu să vorbească.

Marius Chivu: Da, a fost o întrebare foarte dificil de abordat, mai sensibilă, pe care am pus-o într-o anchetă și din care am selectat pentru această carte, ca bonus. Întrebarea era din ”Nimicul de temut”, de Julian Barnes și suna cam așa: ”Ce preferați: frica de moarte sau frica de a muri?”.  Distincția pe care autorul o făcea acolo era între concept și act. Mi-a fost teamă ca scriitorii să nu o ia ca pe o ofensă, așa că m-am gândit să le pun întrebarea seniorilor, nu tinerilor cărora, în general, le e mai puțin frică de moarte.

Contrar a ceea ce fac de obicei – când trimit întrebarea prin e-mail, așa se face acum – i-am sunat pe fiecare în parte și m-am asigurat că înțelege toată lumea ce vreau și că este o întrebare pusă cu tot respectul cuvenit, că nu le doresc, Doamne ferește, moartea sau altceva.

A fost cea mai gravă anchetă, la care mi-a răspuns toată lumea, cu texte foarte bune și emoționante.

Nora Iuga: Te contrazic, într-un fel, la problema cu frica de moarte. Tu ești încă foarte tânăr și habar n-ai cum se gândește unul de vârsta mea la moarte. Cu cât îmbătrânim, ne este mult mai puțin frică de moarte. Eu cred că natura are foarte mare grijă de noi, ca să ne învețe cu stingerea – ea vine treptat. Este asemănătoare momentului în care vrei să te lași de fumat – eu, de pildă, m-am lăsat de fumat când am ajuns la trei țigări. Corpul tău își pierde din capacitățile vitale și începi să nu-ți mai fie frică de moarte.

Ana Maria Sandu: Este adevărat că scriitorii tineri scriu mai mult despre moarte decât o fac cei mari, care au depășit momentul și mai degrabă scriu despre tinerețe. Este interesant de urmărit.

Marin Mălaicu-Hondrari: Ce criterii de selecție ai avut pentru a te opri asupra celor 27 de interviuri?

Marius Chivu: În primul rând, editura mi-a impus un număr de pagini – a zis 300, cartea are 370, i-am tras puțin în piept (râde).

Primul criteriu a fost să mai fie interesante și astăzi. Din păcate, multe dintre interviurile pe care le-am luat, nu mi s-au părut a mai fi actuale – ar fi trebuit ca update-ul pe care l-am cerut să fie mai substanțial decât interviul. Însă au mai fost și cazuri în care erau prea scurte, din pricina faptului că eram constrâns de spațiu – mi-a părut rău pentru că erau interviuri frumoase.

Am ales conversații cu o acoperire mai largă, excepție făcând Emil Brumaru, care mi-a răspuns la multe anchete în Dilema și veți vedea că bonusurile cu el sunt aproape egale cu interviul. Este un mare poet, savuros, un tip interesant; de aceea, mi-a fost greu să renunț la bonusuri.

Oricum, am încercat să păstrez, ca număr de pagini, cam aceleași proporții la fiecare interviu. Și asta pentru că la noi se numără paginile (râde) și n-am vrut să zică cineva că un scriitor sau altul are mai puțin sau prea mult prin comparație.

Au mai fost și scriitori care n-au vrut să apară în această carte – și probabil acum regretă când văd ce minunată a ieșit – sau care nu au avut vreme să-mi facă acel update.

Ioana Pârvulescu: Un interviu iese bine numai în momentul în care te interesează cu adevărat diverse mecanisme de creație sau reacțiile omului cu pricina. Citind această carte, mi-am dat seama că Marius Chivu se pune în pielea fiecăruia și-l întreabă altfel pe fiecare în parte. Pe mine cartea aceasta m-a împăcat cu speța scriitoricească pentru că mi-am dat seama că semănăm mai mult decât mi se părea înainte.

La anchete, nu mi se pare că ai același talent de a te pune în pielea autorilor. Mie întotdeauna mi s-a părut că m-ar fi interesat întrebările pe care nu mi le-ai pus și le-ai pus altora – inclusiv asta despre moarte, mie mi-ar fi plăcut (râde).

Nu pot să te întreb care este interviul tău favorit din carte – poate îmi spui după -, dar te voi întreba care a fost cel mai dificil scriitor cu care ai avut de-a face în general, nu în special pentru cartea aceasta?

Marius Chivu: Două interviuri au fost ceva mai grele, cu Ștefan Agopian și cu Andrei Pleșu. Ștefan Agopian nu prea acordă interviuri, este foarte circumspect pentru că a avut tot felul de experiențe cu intervievatorii și a trebuit să-i câștig încrederea înainte de a-i adresa întrebări. La fel și cu Andrei Pleșu, care, fiind și directorul fondator al Dilemei, a fost mai greu să-l conving să-mi acorde un interviu tocmai pentru că se temea să nu creadă lumea altceva.

Ana Maria Sandu: Ce întrebări ai fi vrut să primești tu și nu s-a întâmplat?

Majoritatea interviurilor pe care le-am acordat au fost despre literatura română, nu despre mine personal. Și în interviuri am făcut, într-un fel, critică literară pentru mase, am vorbit despre lucruri pe care le abordez altfel în cronici. Cu mici excepții, n-am prea dat interviuri personale. Acum, în ultima vreme, am început să fiu întrebat despre cărțile mele. Așa că nu știu ce întrebare aș vrea să mi se pună, pentru că nu mi s-a pus mai nimic, aștept.

(…)

Nora Iuga: Sufăr de câte ori citesc anchetele din Dilemateca pentru că nu mă abordezi mai des.

Marius Chivu: Am o problemă tehnică cu dumneavoastră pentru că nu aveți telefon mobil și nici e-mail. Anchetele la care răspunde doamna Nora Iuga funcționează așa: o sun pe telefonul fix de câteva ori până o găsesc acasă, îi spun întrebarea, doamna Nora Iuga bate la mașină răspunsul pe care mi-l lasă la Librăria Bastilia sau ne întâlnim la Romană, îl aduc acasă, îl transcriu pe computer. Sau se mai întâmplă să mi-l dicteze la telefon. Uneori mi-este foarte peste mână.

Nora Iuga: Dar trebuie să recunoști că sunt foarte punctuală.

Marius Chivu: Da, sunteți foarte punctuală. Cine nu e punctual, nu e publicat (râde).

Sper că vi s-au părut cel puțin interesante discuțiile între scriitorii de mai sus și că v-au trezit pofta de a citi cartea lui Marius Chivu, așa cum mi s-a întâmplat mie – am cumpărat-o imediat după lansare.

S-au mai purtat conversații în jurul poeziei – despre care Marius spune că este extrem de greu de scris, fie că este vorba despre propria ta poezie sau a altora. S-au făcut remarci în privința numărului mic de scriitoare din literatură – ocazie cu care criticul literar spunea că a numărat interviurile cu femei din cartea sa și a fost dezamăgit să constate că erau doar 6 din 27 de autori. S-a vorbit despre cum se iau interviurile – moment în care Marius mărturisea că a prins și interviuri luate cu pixul, cu reportofonul, dar că cele mai multe sunt prin e-mail – și despre ce întrebări adresează el – satisface trei criterii: curiozitatea lui de cititor, întrebările banale (”încerc să-mi dau seama care ar fi primele întrebări pe care oricine le-ar pune”) și întrebările criticului literar. Și multe, multe altele.

Întâlnirea s-a încheiat într-un ton vesel, publicul a aplaudat intervențiile scriitorilor și toată lumea a plecat acasă cu un autograf de la Marius Chivu :).