Prima mea întâlnire cu Lavinia Bălulescu a fost… cel puțin neobișnuită (nu știu dacă ea își mai aduce aminte). Era acum mulți ani, la Timișoara, unde mersesem la o lansare de carte și – nu știu cum, dar știu de ce (fiindcă se făcuse al naibii de frig, de aia!) – am intrat amândouă într-un magazin să-mi iau un pulover: negru, lung, cu nasturi, îl am și acum! Știu că mi-a plăcut instantaneu de ea, a fost așa un fel de simpatie la prima vedere, și asta înainte s-o cunosc pe „Lavinucea” și să aflu ce e „la ea-n cap”. Când, mai târziu, i-am citit cărțile – Mov (Prier, 2004), Lavinucea (Cartea Românească, 2007; Casa de pariuri literare, 2017) și La mine-n cap (Polirom, 2013) -, postările pe Facebook și articolele din presă și de pe blogul ei, Ferma de gânduri, m-am lămurit definitiv că Lavinia Bălulescu e o scriitoare cu multiple valențe, cu umor și o ironie acidulată (da, da!), cu un real talent de povestitoare, cu o voce aparte și o inteligență remarcabilă. Văzându-i capodoperele culinare pe Facebook (pâini dodoloațe, cozonaci crăpând de fericire, prăjiturile de toate felurile etc.), m-am gândit că i-ar plăcea să ne povestească aici, la Gastro-literare, despre mâncarea din bucătărie și cea din cărți. Și am avut dreptate, chiar i-a plăcut, și-o să vedeți și voi din răspunsurile ei. De data asta nu mai zic poftă bună la lectură, ca de obicei, zic – cu voia invitatei mele de astăzi – Pace (și poftă bună) cartierului!

Cine e personajul principal din bucătaria ta?

O fată care arată ca mine, dar care e super-pricepută la tot felul de chestii (nu ca mine), știe trucuri și șmecherii, iar când gătește, mai ales dacă e singură, vorbește mereu ca și cum ar lua parte la un show de televiziune. Explică, detaliază, arată, „acum turnăm apa, nu pe toată, încet-încet, secretul este să avem răbdare, imediat se va coagula”, toacă, amestecă, mărunțește și îi ies mereu toate ca-n reviste.

 

Ai scris vreodată despre mâncare?

Acum, că m-ai făcut să mă gândesc la asta, se pare că nu am făcut-o. Trebuie remediat! Cred că totuși am scris, dar vag, așa cum ai scrie despre faptul că oamenii se spală pe cap pentru că așa-i normal. Între timp, am descoperit o lume faină, despre care habar n-aveam.

Dacă ar trebui să seduci pe cineva cu ajutorul mâncării, ce i-ai găti (ce i-ai povesti că i-ai găti)?

Asta e simplu, pentru că am și făcut-o și a funcționat. Prima dată – plăcintă cu brânză sărată (rețeta tatălui meu). A doua oară – plăcintă cu mere și foi cu unt (rețetă învățată după combinarea mai multor bloguri culinare). A treia oară (și aici e „baza”): prăjitură cu foi cu miere (rețeta bunicii mele; durează două zile să faci prăjitura, dar merită – cred că poți obține cam ce vrei tu de la viață după ce o faci prima dată).

Identitatea din farfurie: spune-mi ce mănânci, dar și ce n-ai putea mânca niciodată (ca să-ți spun cine ești).

Nu sunt o pretențioasă, mănânc cam orice. Îmi displace ananasul, nu mănânc caltaboș, iar ciorba de pește trebuie să fie cu adevărat meseriașă ca să-mi placă. La polul opus, sunt o grămadă de feluri de mâncare, cred că ar trebui să scriu o carte numai notându-le pe fiecare și povestind ce amintiri am cu ele. Oricum, ceva ce nu aș refuza niciodată: brânză. Îmi aduc aminte că eram mică și descoperisem pasiunea asta enormă pentru brânză, mai ales brânza sărată, încât încercam să-mi imaginez feluri de mâncare pe care atunci le consideram totuși ciudate. Supă cu brânză. Brânză prăjită. Prăjitură cu brânză. Nu știam că așa ceva există în realitate.

Rețeta bine păstrată de la bunica este…

 Am mai multe, una ar fi cea despre care am spus mai sus – prăjitura cu foi cu miere.

Ce mirosuri (culinare) predomină la tine „în cartier” (sau pe scară)? Dacă ar fi să conturezi o lume prin aceste miresme de mâncăruri, cum ar fi?

La mine în bloc cred că nu gătește nimeni, aproape niciodată nu miroase a mâncare. Îmi amintesc însă, tot din copilărie, că locuiam la casă, iar uneori, în weekenduri, mergeam în vizită la niște rude care locuiau la bloc. Cum intram în scară, simțeam un miros de supă cu găluște care mă leșina de plăcere. Oricum, cel mai mult și cel mai mult îmi place cum miroase pâinea caldă în cuptor. Deși nu-mi amintește de nimic. La mine acasă, în copilărie, nu se făcea pâine. Știi când am simțit prima dată mirosul ăsta? Anul trecut, când am făcut prima dată pâine. Eram singură acasă, în București, pusesem pâinea la cuptor, m-am dus în dormitor, apoi peste 15 minute am revenit în bucătărie și când am simțit mirosul am rămas pur și simplu cu gura căscată. Aproape că mi-au dat lacrimile de bucurie. E o mare bucurie să fii viu și bine și casa ta să fie inundată de miros de pâine caldă.

Bărbatul gătește sau femeia gătește? De ce da, de ce nu?

Cred că toată lumea gătește, dacă are cui să-i gătească. Mie, de exemplu, nu-mi place să gătesc dacă știu că n-o să mănânce nimeni altcineva ce fac eu. Efectiv n-am chef și mai bine comand niște mâncare. Nu mai intru în detaliile cu lumea liberă, cu faptul că gătitul nu ar trebui să fie o corvoadă, așa cum devine uneori, pentru că noi permitem asta etc. Eu, de exemplu, am făcut în iarna asta pentru prima dată în viață cozonac. Mi-a ieșit foarte bun din prima, l-am dus acasă, la ai mei (cu trenul, în bagaje), l-am împărțit cu ei și cel mai fain a fost să văd ce față fac atunci când am scos din geamantan ditamai cozonacul și le-am zis că e făcut de mine. Așa văd eu gătitul. Ca pe un mod de a te apropia de oamenii din jurul tău, de a-i îmbrățișa cu brațe de făină, de a le spune că, deși sunt o fată oarecare, uite ce miracol am făcut eu pentru tine!

Citesc cu mare plăcere (și nu doar eu) Ferma de gânduri. De ce i-ai zis așa și cum îți alegi subiectele?

Am vrut un locșor doar al meu, unde să scriu despre ce am eu chef, despre cărțile pe care le citesc, despre filmele pe care le văd, despre oamenii pe care îi plac, despre cartierul meu, ca un fel de spațiu în care îți ții ideile bune, le altoiești, le uzi, le cureți de buruieni și speri că într-o zi vor deveni păduri.

 Apropo, ai citi un blog de bucătăreală?

Nu doar că aș citi, dar și citesc, chiar destul de multe. Nu regulat, dar, când mă interesează o rețetă, iau la rând blogurile și încrucișez toate sfaturile de acolo, mă uit la filmulețe, îmi notez (am un carnețel secret). Uneori mă gândesc să pun și eu, la rândul meu, pe Ferma de gânduri, câteva chestii care-mi ies mai bine. O să mă mai gândesc la asta. Deocamdată, după cum bine știi, e o altă mare problemă la mijloc – sunt foarte multe lucruri de făcut și se pare că nu-i timp pentru tot.


Fotografiile din acest material fac parte din arhiva autoarei.

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol e critic literar (amator, zice ea!) și jurnalist cultural. A scris „Carte de identități” (Cartea Românească, 2014) și are în pregărire un volum despre intersecția dintre literatură și gastronomie. A publicat recenzii, cronici literare, interviuri, anchete, eseuri și articole de opinie în cele mai importante publicații culturale autohtone: „Cultura”, „Observator cultural”, „România literară”, „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Suplimentul de cultură” etc.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *