Bookaholic

Nu sunt unul dintre acei oameni care să adopte o poziție radicală față de evenimentele de la 11 septembrie 2001. Cred că în spatele întregii povești stau interese politice și jocuri de putere pe care nu le pot descifra fără a avea acces la toate datele. Tocmai de aceea i-am pus cruce incidentului fără să mă fi lămurit cine, ce și cum. Când am auzit prima dată de volumul lui Jonathan Safran Foer, Extrem de tare și incredibil de aproape, mi-am zis că nu e pentru mine tocmai pentru că nu vreau să-mi bat capul cu ceva care oricum nu poate fi lămurit doar pe baza unor impresii.

S-a întâmplat ca, la un moment dat, un apropiat de-ai mei să-l citească în mașină, stând fix lângă mine, și să văd imaginile din carte. În acel moment mi-am dat seama că s-ar putea să nu am de-a face cu încă o carte puternic politizată, ci cu un roman postmodern care se joacă cu convențiile literare mai mult decât cu ideea de atentat politic. Și am citit-o.

Nu-mi pare deloc rău. În primul rând, Oskar Schell mi-a picat cu tronc, fiind un puști simpatic, isteț și sensibil. Sunt multe jocuri textuale prin care naratorii se schimbă. Acțiunea este relatată când de Oskar, copilul de 9 ani care și-a pierdut tatăl în atentatul de la 11 septembrie, când de Thomas Schell, bunicul băiatului, care a supraviețuit bombardamentului de la Dresda, deși nu poți spune nici la sfârșitul cărții cât din el a mai trăit după acel moment.

Sunt și imagini inserate în text, fie cele ale încuietorilor pe care băiatul le caută pentru a găsi o întrebuințare cheii lăsate de tatăl său într-o vază din dulap, fie cele ale unui om care, disperat, s-a aruncat de pe World Trade Center (știți celebra fotografie, nu?), moartea voită părându-i-se mai ușor tolerabilă decât chinul așteptării unei morți impuse. Sunt multe găselnițele care ne apropie nu numai de personaje, ci și de noi înșine pentru că aduc o nouă lumină asupra gesturilor cotidiene pe care areareori ni le putem explica. Volumul dă o rețetă pentru dorința de viață chiar și după ce treci printr-o tragedie personală. Tot ce trebuie să faci pentru a nu uita pe cineva drag, continuând totuși să trăiești, este să menții în viață obiceiurile care vă legau.

Tatăl lui Oskar îl educa pe copil propunându-i diverse jocuri de logică, atenție și deducție. Nici după moartea lui, Oskar nu va înceta să se raporteze la lume altfel decât prin intermediul unor asemenea rețete. Găsind o cheie într-un plic de pe fundul unei vaze din dormitorul tatălui său, Oskar începe să caute încuietoarea potrivită. Prin această activitate, el continuă să se simtă aproape de tatăl său. Bunicul său, cel care a muțit în urma suferințelor îndurate în noaptea bombardamentului Dresdei, care o părăsește pe bunica lui Oskar înainte ca fiul său să se nască, își creează o legătură cu fiul pe care nu-l cunoaște scriindu-i zeci de scrisori pe care nu le expediază.

Suferința ne afectează viața tuturor, însă ține doar de noi ce facem cu ea. Evenimentele dureroase prin care trec protagoniștii cărții i-ar fi putut duce pe aceștia la depresii puternice, poate chiar la sinucidere. Însă fiecare dintre ei propune o metodă prin care durerea să poată fi acceptată, să devină suportabilă pentru supraviețuitori.

În definitiv, ceea ce reușește Foer să facă în acest volum este să cultive nevoia pe care trebuie să o inventăm zilnic de a găsi, în ciuda tuturor mizeriilor, un sens pentru a continua să trăim. Viața nu se va schimba niciodată, fiecare va fi lovit de suferințe mai mici sau mai mari, însă e de responsabilitatea noastră să găsim activitatea care ne face să-i dăm un sens lui mâine.

Toate personajele din carte trec printr-o durere, fiecare este încercat de viață și fiecare găsește un mic artificiu care să-i facă viața tolerabilă. De la vecinul din apartamentul de deasupra, care bate în fiecare dimineață un cui în tăblia patului pentru a-și aminti de soție și face fișe în care-i caracterizează printr-un cuvânt pe toți oamenii pe care îi cunoaște, de la femeia care se mută pe Empire State Building după moartea soțului și care le spune vizitatorilor povestea clădirii,  la bunica lui Oskar, care îi tricotează permanent ceva acestuia pentru a-l alina, avem de-a face cu multe rețete poate doar simpatice, poate aberante, dar foarte potrivite pentru fiecare protagonist pentru a putea continua să trăiască. Și prin aceasta, fără a fi moralizatoare în sensul plictisitor al cuvântului, cartea degajă o mare energie și poftă de viață.