Bookaholic

Sunt multe lucruri care mi se par fascinante pe lumea asta: natura cu toate manifestările ei surprinzătoare, cosmosul cu imensitatea lui, oamenii cu dispozițiile lor schimbătoare, capacitatea pisicilor de a dormi 20 de ore pe zi sau arta prin inefabilul ei. Dar nici unul nu m-ar mira și nu mi-ar atrage atenția în absența unui alt lucru, poate cel mai misterios și fascinant dintre toate: creierul uman.

Creierul uman e cu atât mai interesant cu cât, deși ne face să fim ceea ce suntem (ființe dotate cu conștiință de sine), reușește, în același timp, să-și păstreze (aproape) toate secretele. Cum am ajuns animale gânditoare capabile să domine pământul prin forța rațiunii? Cum funcționează creierul? Ce rol și ce semnificație au visele? Cum funcționează memoria? Când și cum a apărut conștiința?

A fost o vreme, în timp ce-mi scriam lucrarea de doctorat, când am fost foarte pasionată de acest subiect și am citit tot ce mi-a picat în mână: de la paleoantropologie la neuroștiințe și antropologia imaginii. Pentru că era un teren pe care abia pășeam, am „rătăcit” mult (dar cu mare plăcere) și aș vrea să menționez doar câteva titluri care mi s-au părut fundamentale: Eseu despre om, de Ernst Cassirer, Paradigma pierdută: natura umană și L´Homme et la Mort, de Edgar Morin, Originea omului, de Richard Leakey, Pré-Ambules: les premiers pas de l’homme, de Yves Coppens, Gestul și cuvântul, de André Leroi-Gourhan, Les origines de l’homme: l’odyssée de l’espèce și Nouvelle histoire de l’homme, de Pascal Picq.

Ulterior, am mai citit și alte cărți importante: Cucerirea socială a Pământului, de Edward O. Wilson (pentru înțelegerea evoluției omului ca întreg, nu doar cu referire la creier), cărțile lui Oliver Sacks sau volume de popularizare a științei. Tema continuă să mă intereseze și îmi face plăcere când întâlnesc perspective noi nu doar în cărțile de știință, ci și în ficțiune. De curând, chiar s-a întâmplat să citesc una după alta mai multe cărți ce aveau ca subiect creierul uman.

Următoarea listă de bookaholic va cuprinde, așadar, câteva titluri noi pe această temă pe care nu am apucat încă să le citesc, dar abia aștept să o fac. Unele cărți din listă sunt foarte bine documentate și profunde, pline de informații științifice prețioase, altele sunt într-un limbaj mai accesibil și tratează subiecte ce pot părea mai degrabă superficiale, dar cu care, în fapt, ne întâlnim mult mai des în viața cotidiană.

Sinele. Construirea creierului conștient, de Antonio Damasio

Sinteză a unei vieți întregi dedicate înțelegerii mecanismelor creierului, Sinele lui Antonio Damasio vine în completarea altor cărți ale neurologului american (dintre care unele traduse deja în limba română, Eroarea lui Descartes și În căutarea lui Spinoza) și, totodată, ca un fel de încununare a acesteia (cam cum este și Cucerirea socială a Pământului, de Edward O. Wilson, care completează, dar și sintetizează operele anterioare ale autorului). Cartea își propune să răspundă la două întrebări fundamentale: „Cum construiește creierul mintea?” și „Cum face creierul mintea aceasta conștientă?”. Iar răspunsul la acestea două se poate face doar după ce înțelegem ce este sinele. Cartea este foarte bine documentată, dar scrisă într-un limbaj accesibil, am citit primul capitol, „Trezirea”, și mi-a plăcut mult, dar am abandonat-o pentru momentul când voi avea o zi liberă numai pentru ea. Nu e genul de carte pe care s-o citești pe sărite sau cu întreruperi.

„Simpla prezență a imaginilor organizate curgând într-un flux mintal creează într-adevăr o minte, dar, dacă nu se adaugă și un proces suplimentar, mintea rămâne inconștientă. Ce lipsește din acea minte inconștientă este un sine. Pentru a deveni conștient, creierul are nevoie să dobândească o nouă proprietate – subiectivitatea – și o trăsătură de bază a subiectivității este sentimentul ce invadează imaginile pe care le cunoaștem în mod subiectiv.”

Mintea. Scurtă introducere în filosofia minții, de John R. Searle

John R. Searle este unul dintre cercetătorii cu autoritate din domeniu, pe care l-am regăsit citat des și în cartea lui Damasio, ocazie cu care mi-am adus aminte că am cumpărat mai demult cartea lui Mintea. Scurtă introducere în filosofia minții la recomandarea cuiva. Filozofia minții este acea ramură a filozofiei care studiază mintea și conștiința. Interesul filozofiei pentru acest domeniu ce pare mai degrabă asociat neurologiei a pornit din dorința de înțelegere a limbajului, ca facultate specific umană. Un volum interesant pe această temă este Cea mai frumoasă istorie a limbajului, de Pascal Picq, Laurent Sagart, Ghislaine Dehaene; Cécile Lestienne, care sintetizează descoperirile făcute pe această temă în paleoantropologie, lingvistică sau neurologie și poate fi un bun punct de început.

Revenind la Searle, fiecare capitol al cărții discută pe larg 12 problematici ale filozofiei minții: „raportul dintre minte și corp, problema celorlalte minți, scepticismul cu privire la lumea exterioară, analiza percepției, liberul arbitru, sinele și identitatea personală, problema minții animalelor, problema somnului, intenționalitatea, cauzarea mentală, inconștientul, explicația psihologică și cea socială”. După Searle, corpul și mintea nu sunt două entități ontologice distincte, este vorba de una și aceeași realitate: cea a creierului care, după o îndelungată evoluție, a ajuns să aibă ca trăsătură fundamentală mintea (mai bine zis, mintea conștientă). La fel cum anumite organisme au dezvoltat fotosinteza sau polenizarea ca adaptare specifică la lume, așa și creierul uman a dezvoltat conștiința care, deși nu e o entitate distinctă (nu poate fi localizată, atinsă, disecată pentru a fi analizată), este, totuși, cea care ne determină, în mod fundamental, umanitatea.

Inteligența. Scurt istoric, de Anna T. Cianciolo și Robert J. Sternberg

Apărut într-o colecție de popularizare a psihologiei (așadar scrisă pentru un educarea și informarea unui public nespecializat) volumul Inteligența. Scurt istoric își propune să ofere o sinteză a principalelor curente referitoare la cercetarea inteligenței și a subiectelor legate de aceasta (de la bazele genetice și de mediu ale inteligenței și diferențele intergrupale de inteligență). Așadar, pe de o parte, perspective diferite asupra subiectului (provenite din antropologie, psihologie, sociologie, biologie sau filozofie), pe de alta, studii despre legătura între moștenirea genetică și inteligență sau rezultatele diferitelor teste de măsurare a aptitudinilor intelectuale. Deși se subintitulează „Scurt istoric”, volumul se încheie cu un capitol ce anticipează viitorul inteligenței (de la îmbunătățirea tehnicilor de creare a testelor de inteligență la înțelegerea mai bună a bazelor genetice și de mediu ale inteligenței). Cartea nu-și propune să fie exhaustivă, ci doar să facă o introducere în acest subiect și, eventual, să nască în cititor o curiozitate ce poate fi satisfăcută apoi cu volume mai specializate (cum ar fi cele două de mai sus sau cele menționate de autori în bibliografia de la final).

Secretele creierului uman. De ce pierdem cheile de la mașină, dar nu uităm cum să conducem și alte enigme ale vieții cotidiene, de Sandra Aamodt și Sam Wang

Tot un volum de popularizare este și Secretele creierului uman, doar că tematicile nu sunt atât de teoretice (cum erau în volumul de mai sus), ci sunt ceva mai aplicate. De exemplu, iată câteva titluri de capitole, unele serioase – „Schizofrenia în filme: O minte sclipitoare”; „Pot fi șterse amintirile?”; „Creierul funcționează ca un calculator?”; „Efectele decalajului de fus orar asupra creierului”; „Îmi pierd memoria. Sufăr de boala Alzheimer?” –; unele amuzante – „De ce nu ne putem gâdila singuri?”; „Trebuie să tocim pentru examene?”; „De ce nu le place șoarecilor Coca-Cola dietetică?”; „Cum măsoară oamenii de știință fericirea?” –; și câteva care-și propun să demonteze mituri – „Mit: Nevăzătorii aud mai bine?”; „Mit: Folosim doar 10% din creier”; „Mit: Copiii sunt mai deștepți dacă ascultă Mozart”; „Mit: Bărbații învață să fie homosexuali”; „Mit: Circumvoluțiunile cerebrale sunt semn de inteligență?”; „Mit: Vaccinurile cauzează autismul”; „Mit: Femeile își schimbă starea de spirit mai des decât bărbații”.

Subiectele sunt tratate succint în capitole scurte, din când în când mai apar și teste sau ilustrații, iar volumul poate fi citit pe sărite, în funcție de subiectele care te atrag. Mi se pare interesant tocmai prin faptul că vorbește despre multe și mărunte și că poate răspunde unor întrebări actuale. Seamănă puțin cu emisiunile de pe Discovery, așa că, la fel, nu este un volum pentru cunoscători, ci pentru cititorii nespecializați, dar curioși.

Cum să nu-ți pierzi mințile, de Philippa Perry

Cum să nu-ți pierzi mințile, de Philippa Perry, face parte dintr-o colecție inițiată de filozoful Alain de Botton, „The School of Life”, o colecție ce tratează într-un limbaj accesibil problematici mai mult sau mai puțin academice. Volumul de față are ca subiect sănătatea minții și îl tratează abordând patru problematici distincte: autoobservarea, relaționarea cu ceilalți, evadarea din zona de confort („stresul bun”) și explorarea poveștilor prin care ne definim („care îți este povestea?”). Psihoterapeut de meserie, Philippa Perry își propune să arate „cum să nu-ți pierzi mințile” explicând mecanismele de funcționare ale creierului („Cred că dacă vom putea înțelege cum funcționează intelectul nostru, vom fi capabili să regândim felul în care trăim”). Autoarea oferă la început și câteva informații fundamentale despre organizarea creierului – „Trei creiere într-unul singur”: trunchiul cerebral („creierul reptilian sau animalic”), emisfera dreaptă (responsabilă pentru relaționarea cu ceilalți, „locul unde iau naștere cele mai multe dintre emoțiile noastre”) și emisfera stângă („structura responsabilă de limbaj, logică și raționalizarea creierului”). Cartea e undeva la mijloc între cele de popularizare și cele pentru specialiști: limbajul este accesibil, expunerea foarte clară și ușor de urmărit, însă are și numeroase pasaje pline de profunzime. Mie cel mai interesant mi s-a părut capitolul referitor la povestea personală, dar o să mă stăpânesc să sar direct la el și o s-o citesc de la început.

Cum ziceam la început, cărțile din această listă sunt foarte deosebite, atât din punct de vedere al conținutului, cât și al limbajului. Am evitat să le pun într-o ordine a importanței sau a cronologiei în care trebuie citite pentru că ăsta mi se pare un lucru ce trebuie să rămână la latitudinea fiecărui cititor. Mintea umană este un subiect complex și fascinant și sper că, prin această prezentare, am reușit să-i fac și pe alții curioși.