Bookaholic

Acum ceva timp vă reaminteam de spectacolul “Dimineață pierdută“, realizat în 1985 de regizoarea Cătălina Buzoianu, după romanul omonim al Gabrielei Adameșteanu.

Succesul spectacolului în cauză, care a reunit nume precum Tamara Buciuceanu, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Rodica Tapalagă, Irina Petrescu şi Marcel Iureş, ne-a îndemnat să facem o trecere în revistă și a altor texte literare românești, care, de-a lungul timpului, au făcut insipirația unor oameni de teatru.

Spre surprinderea noastră, după un mic research, nu am descoperit foarte multe, cel puțin nu înainte de 2000, iar înainte de 1989 discutăm cu preponderență de montări clasice ale unor romane precum Baltagul.

Unul din regizorii care s-au ocupat de dramatizarea unor texte literare a fost Cătălina Buzoianu, cea de la care am și pornit materialul de față.

Dacă “Dimineață pierdută” se bucura de succes la jumătatea anilor ’80, cu 20 de ani mai devreme un nume sonor făcea furori în “Baltagul”, pe scena Teatrului Mic din București. În 1968, Olga Tudorache era o Vitoria Lipan memorabilă sub bagheta regizorului Radu Penciulescu.

Din nefericire, perioada predecembristă abundă în montări impuse, autori care au intrat în anonimat imediat după căderea blocului comunist. Dacă inițial ni s-ar fi părut o provocare punerea în scenă a unor autori români, se pare că perioada de dinainte de ’89 a fost mai curând caracterizată de o penurie de texte literare puse în scenă.

Lucrurile însă par să se fi schimbat după 1990. Aceeași Cătălina Buzoianu a semnat în 1996 regia spectacolului Chira Chiralina după textul lui Panait Istrati, la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, precum și Levantul în 1999, la Teatrul Bulandra din București, și “Visul” în 2007 la Timișoara, ambele texte aparținând lui Mircea Cărtărescu .

Distribuția “Levantului” în viziunea Cătălinei Buzoianu, formată din Gheorghe Ifrim, Mihai Bisericanu, Antoaneta Zaharia, Papil Panduru, Tudorel Filimon și Mariana Mihuț, s-a bucurat de mare succes la lansare.

În urmă cu 8 ani s-a realizat inclusiv o dramatizare radiofonică a capitolului 11 din “Levantul”, adaptare care, în 2005, a câștigat premiul pentru cel mai bun spectacol radiofonic la Gala premiilor UNITER.

Ca în cazul spectacolului semnat de Cătălina Buzoianu, și dramatizarea radiofonică a lui Gavriil Pinte a avut o distribuție aleasă: Mircea Cărtărescu, Adrian Pintea, Florian Pittiș, Mircea Albulescu.

Mircea Cartarescu – Levantul (fragment):

Un alt spectacol realizat după un roman autohton a fost montarea din 2005 a Patimilor Sfântului Tommaso D’Aquino, roman scris de Alex Mihai Stoenescu. Montarea lui Grigore Gonța a fost, însă, greoaie, iar spectacolul nu s-a jucat decât o singură stagiune în Sala Mare a Teatrului Național București. Distribuția îl aducea în prim plan pe actorul Marius Bodochi într-un rol care s-a dorit a fi un mare plus în palmaresul său.

Pe Gellu Naum majoritatea îl cunoaștem ca poet, însă acesta a scris și teatru. Cu toate că scopul materialului de față nu este de a aduce în prim plan texte dramatice, am ținut morțis să îl amintim și pe creatorul lui Apolodor, a cărui piesă “Poate… Eleonora” a fost dramatizată acum 4 ani de Alexandru Tocilescu pe scena Teatrului Metropolis.

Să nu uităm nici de “Celălalt Cioran”, spectacolul realizat după caietele lui Emil Cioran și montat în Sala Atelier a TNB, care a rezultat în urma unui atelier de Radu Penciulescu şi George Banu. Piesa a fost un soi de one-man-show cu regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan în rolul principal.

După cum se observă, multe spectacole inspirate de texte literare românești au fost realizate cu precădere după 2000. În acest context trebuie precizate două nume care s-au remarcat în teatrul românesc în ultima decadă: regizorul Radu Afrim și actorul Marius Manole. Primul a montat în 2003 textul De ce fierbe copilul în mămăligă, de scriitoarea de origine română Aglaja Veteranyi, iar al doilea a jucat în două spectacole ce au avut la bază texte literare: “În container”, spectacol montat de Cristian Ban după un text semnat de Constantin Cheianu, și “Marea iubire a lui Sebastian”, realizat de Rodica Mandache după Jurnalul lui Mihail Sebastian.

Un nume care s-a remarcat după 2000 pe nișa teatrului independent este regizoarea și scriitoarea Chris Simion. Romanul ei Ce ne spunem când nu ne vorbim a apărut anul acesta pe piață, iar spectacolul a venit la scurt timp după lansare.

E clar că ne-am încumetat pe o nișă foarte restrânsă, cea a textelor literare românești montate în teatru. A trebuit să scoatem din ecuație multe spectacole ce au pornit de la anumite romane sau nuvele, dar care nu au fost scrise de români. Spre exemplu, am lăsat la o parte Oscar și Tanti Roz, fabuloasa nuvelă a lui Eric-Emmanuel Schimtt, care a fost recent montată atât la Sibiu cât și în București. Adiacența literaturii cu lumea teatrului o vom mai dezbate, însă, și cu alte ocazii.

Până una-alta, voi ce alte texte literare românești (ne-dramatice) care au devenit spectacole de teatru mai știți? Sau pe care aţi vrea să le vedeţi pe scenă?