Bookaholic

Transparența, primul roman semnat de Radu Vancu, este, pe cât de organic, pe atât de eteric. Faptul poate fi demonstrat pe mai multe căi, însă aleg să o fac într-o manieră ocolită: pornind de la poetul mistic San Juan de la Cruz, un caz atipic (și de aceea extraordinar) al literaturii renascentiste spaniole. Să luăm probabil cea mai cunoscută poezie a lui de la Cruz: Noche oscura (Noapte întunecată), care descrie, de fapt, uniunea mistică dintre suflet și Dumnezeu. La o expertiză atentă, putem vedea că scenografia e aceeași din Egloga a II-a a lui Garcilaso (contemporan al lui de la Cruz), însă aceea era o poezie despre dragostea profană a unui păstor, Albanio. Există un mediator între profanul Garcilaso și misticul de la Cruz: în 1575 apare un volum semnat de Sebastián de Córdoba, intitulat Obras de Boscán y Garcilaso trasladadas a materias cristianas y religiosas, adică niște versificări (puțin izbutite, ce-i drept) care căptușeau poezia de dragoste a lui Garcilaso într-un înveliș mistic. Așa se scrie, de fapt, Noche oscura, poem care resemantizează o poveste de dragoste în termenii misticii.

Sigur că acest preambul la rândul lui atipic nu e nicidecum gratuit, e mai degrabă o chițibușerie cu rol ilustrativ. În economia romanului, ediția de opere complete San Juan de la Cruz revine, ciclic, în discuție, mediind într-un fel trecerea de la o dragoste fizică la una cu irizații mistice. Povestea de dragoste dintre protagonist și Mega e succesiv decantată. Schimbând ce e de schimbat, lucrurile se petrec cumva similar modului în care San Juan de la Cruz își scrie poezia trecând-o prin mai multe filtre.

Revenind acum la romanul propriu-zis, trebuie spus din capul locului că, deși respectă un format realist, Transparența are toate atributele unui roman fantastic (în sensul lui Caillois și Todorov). Încă de la primele pagini, ni se spune că personajul central are o proprietate atipică: frica și extazul îl fac, din cauza unei rearanjări speciale a nanocristalelor de guanină, să devină transparent. De aici încolo, tema aceasta a transparenței va fi disecată pe toate nivelurile, de la cele strict bibliografice (pentru că romanul poate fi interpretat și ca un tratat despre invizibilitate) la cele ceva mai subtile: „toți suntem invizibili – și ne străduim din răsputeri să devenim vizibili – și ne scoate din minți că nu reușim asta. Toată istoria lumii asta e: suferința invizibililor care încearcă să devină vizibili” (p. 169).

Romanul începe cu o Bună Vestire care anunță nașterea personajului central, continuă cu epoca D.T.N. (epoca de dinaintea transparenței noastre) și P.T.N. (anul postum al transparenței noastre), toate cadențând povestea de dragoste dintre personajul central și Mega, pentru a sfârși cu un soi de apocalipsă: „Un oraș visase, disperat și din răsputeri, o fată – iar ea se întrupase. Ceva luminos se amestecase cu ceva întunecat. Nu era, la urma urmei, nimic mai complicat de atât. Iar când turnul central al orașului se prăbușise, se prăbușise și corpul fetei” (p. 200).

Sigur că putem delimita o cronologie cvasi-stabilă (suntem în tulburii ani ʼ90) și o serie de fire narative îngemănate. Transparența e, înainte de toate, un amplu roman de dragoste. Acestui fir i se adaugă acela al galeriei de personaje adunate în jurul Gralaajului, „subpământa” sau „banca de timp” care devine sediul nocturn al protagoniștilor. Însă, dacă ar fi să prind acest roman într-un soi de schemă, aș face-o pornind mai degrabă de la acele așa-numite „mecanisme de editare a realității” care ritmează întreg volumul. Transparența funcționează în baza unor sisteme de simetrie și contrapunct. Câteva exemple: lemniscata lui Bernoulli e cartografiată în mai multe momente, de fiecare dată trimițând la Mega – de la traseele lor prin Sibiu, care refac semnul infinitului, până la construcția ornamentală a Megăi din curtea Gralaajului. Avem apoi acel verset biblic din Evanghelia după Luca („Iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus”), care revine mereu în momente cheie, ecranul laptop-ului Dell la care se scrie romanul sau vânătorile fantastice de nori și de frunze.

Toate acestea sunt dublate contrapunctic: ochii Sibiului sunt „contrapunctul ironic ai unui trup mistic”, iar Gralaajul, în „toată mizeria lui exemplară, ireproșabilă, savant întreținută făcea un contrapunct hipnotic cu decorul uman care o popula” (p. 104). Acestea sunt numai câteva exemple, pentru că romanul, la urma urmei, nu face altceva decât să ilustreze „o formă subtilă și contrapunctică de frumusețe”. Tot un soi de contrapunct sunt și poveștile pe care personajul central i le scrie Megăi, și care intră cât se poate de firesc în corpul romanului: „Îmi foloseam și scrisul tot ca pe un instrument de ieșit din durere: scriam înainte la romanul meu faustic, alternând paginile lui mistice și grandilocvente cu basme inventate special pentru Mega” (p. 267). Toate aceste coincidențe sau bizarerii le demonstrează protagoniștilor că, de fapt, lumea pe care o locuiesc nu funcționează pe coordonatele realității.

Singurul loc al Sibiului care pare real este catedrala gotică, punct terminus al tuturor traseelor care rescriu Sibiul: „(…) căzuserăm așadar amândoi de acord că numai catedrala asta evanghelică din inima Sibiului părea reală, un meteorit cât se poate de fizic aterizat în inima unei lumi construită numai din nebunie și lumină” (p. 352).

Îl avem drept personaj și pe Vancu, un fel de mentor literar al cuplului, a cărui poveste e spusă mai ales în incinta Gralaajului, loc al discuțiilor dintre cele mai diverse, de la cele despre mari falsificatori de artă la cele despre muzică sau filosofie.

Totuși, deși nu apare propriu-zis în roman, figura lui Mircea Ivănescu este, după aceea a Megăi, cea mai vie prezență a cărții. Dincolo de faptul că Ivănescu dă motto-ul cărții, lui i se atribuie și o parte din scenariul pe care personajul Vancu îl pune la punct atunci când se sinucide:

„- Știi, cred că nimic nu ar fi mai drăguț decât versul ăla teribil al lui Ivănescu, ce frumoasă e moartea, scris cu căcat pe marmură albă sau un corp spânzurat, ajuns adică transparent.

Peste ani, când am văzut poza cu cadavrul atârnând în holul Academiei deasupra acelui vers scris cu căcat, ca o ilustrare perfectă a lui, mi-a venit să-l aplaud cu admirația isteroidă a polipierului”.

În Transparența, Radu Vancu pare să caute alte organe de înțelegere decât cele vizuale. După moartea Megăi, personajul central scrie un roman dedicat ei: „(…) paginile astea nu sunt altceva, știam asta de la bun început, decât molecule ale corpului ei, rearanjate în așa fel încât, la o anumită trecere a luminii prin ele, cristalele de cuvinte să se încălzească, să se înmoaie, și să se facă materie organică fluidă și hipnotică – și să devină, literal și în toate sensurile, Mega” (p. 365).

Stilistic, romanul lui Radu Vancu este impecabil. Iar dincolo de rafinament, mizele mari ale Transparenței ies la suprafață cât de poate de clar.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești! Ai un discount special Bookaholic – 15% reducere dacă introduci codul 0ADYT44K atunci când faci comanda, la check out.