Neil LaBute, dramaturg, cineast, prozator american, a devenit cunoscut prin piesa În compania bărbaților (1997), care a și fost ecranizată și a cîștigat premii la festivaluri prestigioase, la Sundance Film Festival, Independent Spirit Awards și New York Film Critics Circle. Piesa Mărimea contează (XXL. Fat Pig) a avut premiera în off-Broadway în 2004, iar în 2005 a cîștigat Outer Critics Circle Award. A fost jucată și în Londra, în 2008, montare care i-a adus o nominalizare la Premiul „Laurence Olivier“ pentru Cea mai bună nouă comedie. Mărimea contează (XXL. Fat Pig), un spectacol despre felul în care aspectul fizic influențează destinul oamenilor, va avea premiera pe 26 mai, la Teatrul Nottara, în regia lui Cristi Juncu, scenografia Cosmin Ardeleanu, și cu o distribuție formată din Raluca Tița, Vlad Zamfirescu, Tudor Aaron Istodor, Andi Vasluianu și Irina Velcescu.
Trăim într-o societate dominată de obsesia pentru imagine, iar piesa dumneavoastră înfățișează cruzimea și superficialitatea comportamentului uman, care nu mai lasă loc unei expresii reale a emoțiilor și sentimentelor. Considerați că este una dintre problemele esențiale ale epocii contemporane?
Societățile moderne au arătat că suferă de multe probleme grave. Cred că obsesia pe care o avem față de frumusețe, perfecțiune, greutate etc. este alarmantă și pune o presiune de nedescris pe umerii oamenilor, mai ales cei tineri, și le oferă lecții greșite de la o vârstă extrem de fragedă, în timpul anilor lor de formare. „Frumusețea” este subiectivă, dar facem tot posibilul să o obiectificăm și să creăm criterii specifice pentru ceea ce înseamnă a fi frumos sau nu. Toată această obiectificare a frumuseții mă sperie.
Este povestea din Mărimea contează relevantă pentru societatea americană/vestică sau poate rezona și cu alte medii/spații?
Piesa reflectă cu siguranță aspecte din cultura americană și a fost populară în teatrele americane, dar, din fericire pentru mine, a avut priză și în multe alte țări, la numeroși artiști din acele țări. Adesea, piesa se traduce pur și simplu prin „Gras”, ceea ce mi se pare interesant. Cred că oamenii au rezonat cu subiectul din piesă într-un fel care trece dincolo de contextul poveștii și adesea citesc într-o relație „interzisă” o explicație pentru orice relație pe care au avut-o și a eșuat din cauza altora sau a societății, care o privea dezaprobator (și prin asta mă refer la motive ce țin de rasă, credință, culoare, orientare sexuală etc.).
Piesa dvs. este opusul unui basm – mai putem crede în basme/într-un final fericit în prezent?
Cred că este crucial să credem în basme – doar cred că basmele pot sfârși adesea într-un fel la care nu ne-am fi așteptat. Dacă citim basme de Frații Grimm sau alte basme timpurii, vom vedea că se întâmplă multe lucruri înspăimântătoare… Dacă ne referim la finalul clasic „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, mă tem că nu prea se mai aplică atât de des în prezent. Acum e mai degrabă ceva de tipul „Și au trăit cât de cât fericiți pentru o vreme, dar au trecut prin multe momente grele din care au trebuit să iasă și, până la urmă, au trebuit să ia niște decizii dificile”.
Există o notă pronunțată de umor în dezvoltarea poveștii – de ce ați mers pe această direcție? Poate umorul să fie un leac la prejudecăți?
Umorul poate face multe lucruri extraordinare și este o unealtă pentru un scriitor – tuturor le place să râdă (sau oricum, aproape tuturor, mă gândesc că o exista vreun idiot căruia nu îi place să râdă, totuși) și îi ajută pe oameni să se relaxeze și să se simtă confortabil. Dacă vrei să îi surprinzi sau să îi duci în altă direcție, nu există o modalitate mai bună decât umorul de a-i purta pe un drum și apoi de a-i smulge brutal și a-i trimite în cu totul alt plan. De asemenea, îmi place ideea de umor pur, fără nici un alt motiv în afară de cel de a-i face pe oameni să râdă. Nu e nimic în neregulă cu asta – e o misiune grea și eu admir pe oricine care poate crea un personaj/scenariu de un comic pur.
Helen, fata „plus size” care întâmpină o mulțime de prejudecăți cu privire la aspectul ei fizic, este un personaj puternic, nu este o victimă în adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă celelalte personaje par vicitme ale tiparelor de frumusețe în care se încăpățânează să intre.
Cred că Helen este victimizată pe parcurs – atât intenționat, cât și fără să poată preveni asta –, dar nu se lasă să se transforme într-o victimă din cauza asta, aici ar fi diferența fină. Tom îi lasă pe ceilalți să îi dicteze cu cine ar trebui să fie și, în cele din urmă, este dispus să renunțe la fericire pentru oamenii din jurul lui și cred că acest comportament îl transformă în cea mai mare victimă. Carter și Jeannie, deși îi rănesc pe mulți, ei înșiși par a fi răniți de ceea ce sunt și de ceea ce cred ei că trebuie să fie pentru a se încadra mediului în care trăiesc, în compania la care lucrează, pentru a fi acceptați de prieteni etc.
Scoteți cititorul/publicul din zona de confort – ce așteptări aveți cu privire la receptarea piesei/spectacolului?
Vreau să mă angajez într-o relație dinamică cu pubIicul, ori de câte ori am ocazia. Vreau să îi scutur din obișnuințele lor când vin să vadă o montare după o piesă de-ale mele. Și nu numai prin felul în care textul îi face să se simtă, să experimenteze trăiri neașteptate, ci și prin elementele din montare: muzică zgomotoasă, lipsa cortinei, separarea publicului în grupuri mici, actorii care vin foarte aproape de ei, dispariția celui de-al patrulea perete. Orice care îi face să fie luați pe nepregătite și să nu se mai simtă atât de încrezători ca atunci când au intrat în teatru.
Care au fost cele mai surprinzătoare reacții pe care le-ați primit din partea cititorilor și a publicului?
La început am privit povestea prin ceea ce era, nu mi-am imaginat că vor fi oameni care o vor vedea ca pe o reflectare a unei relații pe care ei înșiși au avut-o. Acesta a fost un aspect pozitiv, dar am fost surprins când, de pildă, au venit la mine un bărbat gay mai în vârstă și o tânără slabă care mi-au zis: „Mulțumesc pentru că mi-ai spus povestea mea”. Mi-am dat seama că povestea-cadru este aceeași, indiferent de specificul vieții fiecăruia. Am învățat, de asemenea, mult despre ceea ce presupune a crea personaje bune. Pe măsură ce țeseam firul poveștii – am simțit mereu că trebuie să continui să lucrez la personajul Jeannie, și asta am făcut de-a lungul anilor. Acum mai există o scenă nouă cu ea și Carter, și un final ușor diferit, care îi oferă lui Helen posibilitatea de a avea ultimul cuvânt, înainte să se stingă lumina.
Sunteți și cineast, așadar cunoașteți din interior cerințele unui mediu în care stresul de a te încadra în anumite tipare este unul extrem de puternic. Care ar fi diferențele între sfera teatrală și cea cinematografică în ceea ce privește presiunea de a te conforma unui standard de frumusețe?
Ambelor medii le plac oamenii frumoși și îi folosesc pentru a spune poveștile unor oameni cel mai adesea obișnuiți. Asta s-a întâmplat de-a lungul timpului în teatru și cu siguranță în epoca cinemaului și a televiziunii (și nu prea cred că o să se schimbe mult acest sistem în viitorul apropiat). Eu cel puțin încerc să nu scriu având anumiți actori în minte, las personajele să îmi spună povestea lor fără să le asociez cu niște fețe – contez pe actori buni (frumoși sau nu) să îmi spună poveștile după ce acestea au fost scrise și încerc mereu să angajez cei mai buni oameni pentru un rol, nu pe cei mai frumoși, dar fără îndoială că tot Hollywoodul, New Yorkul, Londra sunt atrase de fețe și corpuri frumoase ca transmițători de mesaje.
