Marius Daniel Popescu  a făcut parte din Grupul de la Brașov, condus de scriitorul Alexandru Mușina, pentru ca apoi să plece în Elveția. După ce a publicat poezie în română și franceză, în 2008 îi apare primul roman, Simfonia Lupului, scris în franceză, carte ce a câștigat prestigiosul premiu Robert Walser, Marius Daniel Popescu devenind un nume cunoscut în spațiul literar franco-elvețian. În 2014, apare Culorile rândunicii, a doua parte din trilogia începută. Pe Marius Daniel Popescu l-am văzut prima oară la Iași și am avut ocazia să stăm de vorbă cu el la București, în cadrul FILB. E un scriitor atipic, cu un stil literar aparte, ale cărui două cărți excelente vi le recomandăm. Am stat de vorbă cu Marius Daniel Popescu despre literatură, despre România, despre Grupul de la Brașov dar și despre viziunea lui asupra artei și, de ce nu, a vieții.

Oricine vă vede vorbind nu poate să nu remarce dezinvoltura foarte mare pe care o aveți, dezinvoltură care se simte și-n scris. Vă ajută? 

E personalitatea mea. Eu nu port mască niciodată. Sunt foarte direct. Da, poate șoca, poate crea probleme, neînțelegeri. Și dacă nu plecam în Elveția, tot așa eram.

La Iași, vorbeați ironic, dezinvolt că tot veni vorba, de misiunea scriitorului, de toată aura din jurul literaturii, de atitudinea superioară – și atunci vă întreb: ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți scriitor? 

Eu sunt împotriva elitismului. Dacă e să fii democratic în toate sensurile, cine ești tu, scriitor? Scriitorul vine “eu sunt elitist, eu sunt mare”, politicianul zice la fel și ce ne mai rămâne? Suntem egali, tu faci treaba ta, meseria ta, eu mi-o fac pe-a mea.

Scrisul pentru mine e o muncă. Trebuie să muncesc la crearea unei cărți. Continui să fac această muncă pentru că e recunoscută. Scriitorii sunt singurii care nu au carte de muncă. E o problemă peste tot în lume. Ei sunt supravegheați. Scriitorul poate să inițieze, să provoace prin opera lui, o societate, un partid, și, în același timp, e nerecunoscut ca celelalte meserii, fiind recunoscut câteodată simbolic sau prin vânzări, premii, burse, conferințe.

Percep diversitatea tipurilor de scriitori. In fiecare țară, sunt atâtea tipuri de scriitori, parte dintr-o cultură națională și, apoi, universală.

Apropos de asta, în Culorile Rândunicii spuneați că fiecare om este o țară și fiecare țară e un om. 

Exact. Se crează niște alegeri care pot deveni pretențioase, tendențioase, naționalisto-culturale pentru fiecare țară. Eu personal percep că au existat întotdeuana scriitori foarte diferiți care au rămas. Avem scriitori care au fost naziști, ca Ezra Pound, avem tot tipul de comportamente. Eu îi văd pe ceilalți și mă văd și pe mine –  suntem atât de diferiți care e rolul acestei divesități?

Ce spun alți scriitori când le ziceți că nu-s cu nimic superiori altor categorii?

Unii-s de acord, alții nu. Sunt mulți care sunt de acord, care se poartă firesc, care nu vin să joace roluri. Sunt alții care o iau razna, care cred că sunt foarte importanți, că au drepturi și nu se uită la calitatea operei lor. Stai puțin, cine ești tu? Marii scriitori sunt modești. Nu vrea palat nu știu unde că a luat premiu. Se comportă normal. Asta e normalitatea individului uman, nu doar a scriitorului.

E o greșeală mortală să zici că numai scriitorii privesc, trăiesc și transformă lucrurile. Ceilalți pur și simplu nu zic că e literatură. Dar e.

Sunt lucruri care nu pot fi traduse în cuvinte?

Sunt, sigur! Există o simbolistică permanentă și o metaforizare permanentă. Eu asta fac. Mă uit la cineva. Educația îmi spune “e un chip uman”. Dar dacă eu spun “nu, eu văd o țară” și dumneavoastră ziceți “nu, eu văd un ocean”.

Convențiile limbajului….

Tocmai asta e, când ne desprindem de toate convențiile, înțelegem că suntem într-un haos care funcționează. E o chestiune nebunească. Arta, literatura au demonstrat că putem sparge aceste convenții. Avem poezie sau proză complet nebunești pentru un cititor obișnuit. Eu vin uneori cu tichete de casă, le introduc în poeme, introduc bancuri, introduc toate formele de exprimare ale individului uman. Asta e literatura pentru că eu o trăiesc așa. Eu vibrez și trăiesc și citesc aceste discursuri precum literatură. Dacă iau un tichet de casă, eu îl citesc ca pe Eminescu. Nu e ceva inconștient. E ceva ultrarealist, dacă vreți. Am multe obiecte pe care le păstrez, despre care scriu în cărțile mele.

Ați făcut scaunul din pachete de țigări?

Da, chiar l-am făcut! L-am făcut cadou unui prieten. Mai am și altele care apar în cărți, de exemplu micul pian al copilei, le păstrez, anumiți prieteni îmi spun că fac artă brutâ. Nu, nu e asta, fiecare are literatura lui.

Spuneți câ literatura e în ochiul care vede? 

Nu, literatura este peste tot, în permanență. Noi spunem că e ceea ce doar anumiți indivizi umani fac. Tot ce ne putem imagina e literatură. În același timp, totul e și politică, și economie, și religie, și artă. Să vă dau un exemplu: în dicționar nu se spune dacă un cuvânt e mai mult religios, mai mult literar, mai mult politic. Orice cuvânt are multiple roluri. Depinde de context și de cine vorbește. E ceva extraordinar când eu zic că e literatură și altul zice că e politică.

Totul este totul. Când realizezi asta, e extraordinar, e adevărul.

Credeți în adevăr?

Da, bineînțeles. Adevărul ce înseamnă? Când începi să-l cunoști, ești copleșit, bucuros, împlinit.

Spuneați că nu este atât biografism cât pare în cărțile dumneavoastră. Ele par foarte, foarte personale. Care e raportul? 

Jumate-jumate poate. Scopul meu e să devin un martor literar a lumii românești pe care am trăit-o și o trăiesc. Cu detalii pe care le iau din viața mea, din viața dumneavoastră, de la oamenii pe care-i întâlnesc. Dacă-mi povestiți ceva despre copilărie sau din prezent, pot băga și capitolul ăla. Sunt invadat de informație sensibilă, trebuie să aleg, sunt foarte multe detalii.

marius daniel popescu

Vorbiți, la un moment dat, în Culorile Rândunicii, despre embrionul fiecărui text, despre percepții, planuri și spontaneități mentale care abia apoi se transformă în cuvinte. În cazul acestei cărți, care a fost acel embrion declanșator al textului? 

Totul începe cu Simfonia lupului. Culorile rândunicii a fost continuarea. Linia principală a fost înmormântarea, o altă moarte. A fost moartea tatălui, apoi a mamei și mă întreabă lumea ce e în cartea următoare. O să fie moartea lui Alexandru Mușina, prietenul meu.

Am vrut mereu să aduc ceva nou în structură, în stil, în descriere. Mi-am testat capacitățile mele de scriitor și am văzut că funcționează.

O carte începe cu moartea tatălui, a doua cu moartea mamei. Cum vă raportați la propria moarte? 

Frică nu îmi este deloc, dar mă gândesc în fiecare zi. Mă uit la oameni și-mi spun “o să mori și tu, o să mor și eu”, moartea este foarte prezentă la mine, și viața, în același timp. Nu uit niciodată moartea și asta îmi dă un elan permanent pentru viață. O să dispar și eu. Într-un fel e inacceptabil. În alt fel, e acceptabil. Percepția morții e dificil de pus în cuvinte.

Și totuși – două cărți care pornesc de la două morți, care nu sunt sumbre.

Păi asta e. În cărțile mele nu e ceva care trebuie să te doboare. Trebuie să te întărească, să trăiești acest ritual împreună cu ceilalți și cu detașare, într-un fel, cu forță.

Are scrisul vreo legătură cu depășirea morții?

La mine, nu. Nu am determinări legate de viață, moarte, care mă determină să scriu. De fapt, eu detest să scriu (râde). Îmi place mai mult viața fără scris, să trăiesc, să beau, să mănânc, să fac dragoste, să călătoresc. La scris stai și concentrează-te, vreau să fug de la muncă. Sunt conștient că trebuie să muncesc așa că muncesc, fie că e vorba de scris, de autobuz sau de orice altceva.

Cum scrieți? Ușor, greu? La Simfonia lupului ziceați că ați scris 20 de pagini într-o noapte. Pe de altă parte, au trecut peste cinci ani între cele două cărți. 

Foarte ușor. Scriu oricănd, nu schimb niciodată, nu editez. Fac mici modificări, nu am nevoie să mai schimb ceva. Această “reușită” mi-o datorez faptului că îmi impun să scriu bine ca să nu pierd timpul apoi cu editarea. Sunt leneș.

Cine e primul cititor al lui Marius Daniel Popescu atunci?

Eu. Apoi prieteni, cunoștințe, editorul. I-am dat și fetei mele. Câteodată râde, spune “asta nu-i adevărat”, la lucrurile la care-și aduce aminte.

Ce leagă cărțile din trilogie și ce se schimbă de la una la alta? Spuneați la un moment dat de percepția asupra cuvintelor. 

Personajele le leagă. Și dorința de a mărturisi artistic despre o lume românească, care se întinde de la copilăria unui personaj până în prezent, presărată cu povești de peste tot, pe care personajele le aduc. Se pierde granița dintre aici și acolo.

Jocul cu persoana a doua vă aduce textele în zona poeziei uneori, într-un spațiu ambiguu. Cum ați ajuns la el? Mai ales că uneori intervine și persoana 1. 

Îmi refuz să utilizez persoana 1 dar uneori se impune. Persoana a doua îmi dă un recul, o distanțare, dar și posibilitatea să multiplic tipul de interpelare. La persoana a doua nu vorbesc doar personajele din carte. Oricine poate fi interpretat ca personaj. Când povestește cineva ceva, nu știi ce e. Poate fi chiar cititorul.

În scena cu elevii din Meyrin, apare un Tu care însoțește, încă o dedublare. “Tu care ești mereu cu mine’.

E un dublu care-l urmărește. Da, e încă o dedublare la persoana a doua. Eu sunt aici, vorbesc cu dumneavoastră și, în același timp, vorbesc cu mine însumi, care e excat dublul ăla. Îi explic. Și el îmi spune: “vezi, poate vrei tu să-i spui ceva ziaristei, poate a uitat, vezi ce spui în interviu, îți aduci aminte că una sau alta”. Sunt doi care vorbesc despre ce se întâmplă și uneori intră în conflict.

Deci nu e doar o chestiune stilistică. Tot în fragmentul acela, semnificativ pentru carte, zic eu, apare și “România ca un bagaj”. 

Exact, cu cărțile, masa de bucătărie, cuvintele. E un capitol important, într-adevăr, care vorbește despre complexitatea enormă a individului, a țării. Fiecare cuvânt e un botez. Spui un cuvânt și ai impresia că ai înțeles. Dar nu știi. Ne păcălim singuri pentru că aceste cuvinte nu au reușit să ne explice asta. Poți să faci mii de teze de doctorat despre o țară, de pildă.

România e bagajul meu. În el e absolut tot ce m-a creat.

Cum e “omul România”?

Este precum ceilalți. Pentru mine e și femeie și bărbat, când e femeie, sunt îndrăgostit de ea, când e bărbat, ieșim la o bere, e și copil, e orice. Suntem într-o complexitate care ne depășește complet. E foarte complicat s-o transformi într-un dialog cu ceilalți.

Culorile rindunicii-BP2013-a

Revenind la cuvinte. Ce se întâmplă cu ele în a treia carte? 

În Simfonia Lupului, cuvintele nu ar trebui să existe, în Culorile Rândunicii, ne jucăm cu ele și în a treia carte, cuvintele nu vor aparține nimănui. Se descurcă singure, sunt independente. Trebuie să conștientizăm că nimeni nu poate să-și aroge proprietatea unui cuvânt sub o formă sau alta.

Sunt pasaje în ambele cărți care sunt sălbatice, melancolice, vitale. Cum a fost întoarcerea în trecut? Cum au fost introspecția și rememorarea?

Nu depinde de scris. Trec tot timpul prin tot felul de stări. Nu am nevoie să sap, ele sunt acolo. Am un bagaj permanent de dureri și bucurii, trebuie doar să le selectez și să le transform în text. Șocurile sunt permanente, când se întâmplă, nu neapărat când scrii despre ele.

Apropos de asta, în ambele cărți aveți pasaje cu personaje hai să le zicem marginale – de exemplu pușcăriașul din Simfonia lupului sau homeless-ul din Culorile rândunicii. E o democratizare?

Ați simțit ceva foarte serios. Eu tratez orice subiect cu respect, indiferent de el. Da, e o democratizare a acestei lumi pe care o prezint, a diversității. Nu o privesc de sus pentru că nu trăiesc de sus. Aduc câte un element măcar din fiecare sector al acestei lumi, cum e ea împărțită de alții, nu de mine.

Pe cartea asta (Simfonia Lupului) scrie că sunteți un neîmblânzit. Așa vă definiți? Ce înseamnă? 

Nu sunt prins într-un mecanism psihic în care să fiu dependent – de o meserie, de o persoană, de o religie, de orice. Simt tot timpul dreptatea fiecărui discurs, chiar dacă sunt antagoniste, îi simt justețea, chiar dacă se bat între ele și mă extrag, nu aleg nici unul. E o chestiune unde nu mă las introdus într-un ritual unde devin o picătură de apă. Îmi păstrez o inocență refuzând orice inconștiență în a face ceva. Eu decid cine sunt și ce fac. Sunt lucruri pe care le fac din plăcere sau pentru alte persoane sau pentru că sunt parte dintr-un scenariu (vin, plec, dau interviuri, ies în societate) dar nu sunt niciodată în totalitate acolo.

Toate femeile sunt frumoase. Nu pentru că o spun eu, ci pentru că o văd, o trăiesc. Eu sunt îndrăgostit permanent dar în același timp nu. Sunt îndrăgostit de toate femeile dar nu pot să le am pe toate în același timp, nu vreau.

Sunteți un singuratic?

Sunt un singuratic care e foarte îndrăgostit de ceilalți. Esențial, sunt singur. Dar și dumneavoastră sunteți singură. Oricine este singur. Suntem singuri în sensul bun al cuvântului. Nu e o singurătate de pustnic. Eu nu sunt pustnic. Sunt social, am mii de prieteni, îmi trăiesc viața din plin.

Un hedonist?

Nu cred. Dar da, îmi trăiesc viața în toată intensitatea ei. Simt totuși respectuos, integrat în societăți diferite. Funcționez social.

N-aveți teama că nu e timp să faceți tot ce vreți?

Nu avem niciodată timp. E clar. Am note pe care le-am luat pentru posibile cărți viitoare dar știu că nu le voi scrie niciodată. O să rămână undeva. Suntem într-o imposibilitate temporală de a face ce ne dorim. Teama, frustrarea e ca și cum te-ai certa cu Dumnezeu: de ce nu ne lași să terminăm?

În literatură, aveți regrete? Lucruri pe care nu le-ați putut scrie poate?

Nu. Sunt îmbăcat cu mine însumi și cu cărțile mele. Încerc să iau o distanțare în cărțile mele pentru a nu răni pe nimeni. Eu scriu ca să redau un tablou care m-a făcut să vibrez. Construiesc o lume românească și apoi universală.

simfonia lupului

Cum au fost percepute cărțile în România? Citind ce a mai apărut în ultimii ani despre dumneavoastră, recunosc că m-au iritat un pic etichetele de genul “scriitorul șofer”. 

Oamenii pe care i-am întâlnit m-au primit bine. Aveți dreptate cu etichetele. Aveam de-a face cu o presă românească ce caută senzața, scandalul și exotismul. Ce nu înțeleg ei e că este o normalitate. Premiile mele literare în Franța, Elveția etc nu au fost pentru că sunt șofer, ci pentru calitatea scriiturii mele. În România nu ar fi posibil. Nu doar din cauza prejudecăților, dar și din cauza stresului și a resurselor materiale. Ca șofer în Elveția, ești bine plătit, așa încât pot să-mi asum și viața de scriitor. Ce scriitor român și-ar asuma o meserie de șofer? Uite de unde vin de o sută de ani scriitorii români. Majoritatea sunt profesori sau jurnaliști. Marea masă vine de la Filologie, în Occident nu e așa, avem fel și fel de scriitori care vin din alte meserii.

Spuneați undeva că “banalitatea nu există”. Și totuși, apoi spuneți: “Te legi de obiecte nesemnificative, ele îți vorbesc, îți spun că nu ești ca toți ceilalți, îți spui că te scalzi în banal”. Vă considerați un om banal?

Nu există banalitate, totul e sacru pentru că trăiesc percepând totul ca fiind sacru. În același timp, realizez că, dacă există banal, totul este banal în același timp. Depinde cum mă uit. Privesc în jur – totul poate fi poezie și totul poate fi banal, în același timp. Le am pe amândouă.

Ce detalii vă atrag atenția, la oameni sau în general, pe care le băgați în cărți? 

Toate tipurile de limbaj ale individului uman, de la gesturi, prezență fizică cu elementele impuse, îmbrăcăminte, accesorii, înfățișarea și apoi dinamica acestei gestualități. În fiecare fracțiune de secundă, individul uman are un dans. El poate fi foarte fin sau evident. Îl percep și încerc să îl descriu. Apoi frazelogia, cuvintele pe care indivizii le pronunță, am impresia că oamenii îmi spun o poezie. Totul e scriitură, suntem într-o nebunie aici. Percep literatura, poezia, vibrațiile celorlalți. Notez, mă inspiră.

Haideți să povestim un pic de Brașov, de Replica, de plecare sau de cenaclul Alternative.

Cu Sandu Mușina, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Sorin Matei, am decis să facem un cenaclu literar. L-am numit Alternative. Nu știu cine a dat acest nume, am făcut vot secret să nu ște securitatea. Alexandru Mușina m-a propus pe mine președinte. Au zis ei “ăsta e cel mai nebun”, făceam afișele, ne întâlneam. După două ședințe ne-au interzis și m-au chemat pe mine la “interviu”. Mă întrebau: “da’ ce e domne’ cu cenaclul ăsta, Alternative, că la noi nu există alternative”.

Eram în domeniul ăsta artistic, rebel, dar conștienți că nu putem să facem mai mult. Ne-a salvat Revoluția. Eu eram la Craiova, la bunicul. Scriu în carte despre asta. Apoi am mers la Brașov, l-am revăzut pe Mușina. “Alexandrule, ce facem?”, l-am întrebat. “Fă un ziar, dacă vrei”. Am făcut Replica,  unul dintre primele ziare libere din România. Era de opinie, politică, ieșea în 20.000 de exemplare. Ceilalți, cu Gheorghe Crăciun, au făcut Interval. Le vindeam împreună, pe stradă. Aveam o echipă la ziar, eram foarte răi, în opoziție dar destinul m-a dus în altă parte după aceea.

Mi-aș fi continuat o carieră în ziaristică, pe partea de politică și opinie. Însă destinul a fost altul, m-am îndrăgostit de elvețiancă și am luat-o de la zero în altă parte. Nu știam franceză deloc, am aterizat în Elveția franceză, am luat-o de la zero cu munci, cu tot, diploma mea de inginer nu era recunoscută. Prima muncă a fost tăietor de lemne, apoi am ajuns șofer de autobuz, între timp am făcut doi ani de sociologie la Geneva. Am învățat franceza, am început să scriu în limba franceză și, din Elveția. Îmi scriam și-mi publicam cărțile de poezie în limba română, cu prietenii mei din Grupul de la Brașov.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *