Bookaholic

M-am hotărât să citesc romanul după interviul Alinei cu Lucian Dan Teodorovici. Părea prea altfel: şi despre anii ’50, şi despre un păpuşar italian care ajunge să cadă în plasa deloc lină a realităţii socialiste care se înnădea viguros. Când cineva mă întreba cum e?, din prima nu puteam să scot decât atât: ştii filmul ăla al lui Iñárritu, Biutiful, în care cică personajul principal înghite toate relele posibile. Aşa e şi cartea asta, tot biutiful.

Matei Brunul este frumos şi apăsător. Şi mai e şi perfect închegat. Îl citeşti, te înhaţă cu totul şi odată ce ai ieşit din transa lui (pentru că este o transă acolo), pur şi simplu vrei să stai deoparte. Aşa cum cred că se întâmplă cu orice spectacol despre care spui că te-a cutremurat cumva: dai apoi fuga în stradă, bei două beri în loc de una, vorbeşti mai zgomotos decât ţi-ai propus, pentru că vrei ca adevărul ăla dureros să nu te urmărească. Şi-l sperii, îl alungi acoperindu-l cu altceva.

Pe măsură ce citeşti senzaţia de insinuare a poveştii în capul tău se adânceşte cu totul: nu te ridici pentru că vrei să vezi până unde merge. Brunul (Matei Bruno) trăieşte în casa bunicilor din România (din partea tatălui), de unde în tinereţe este “smuls” de părinţi pentru a trăi cu ei în Italia (de data asta în ţara bunicilor din partea mamei – mici industriaşi). Revine în Bucureşti la invitaţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, prieten al tatălui său, pentru a începe să lucreze la Teatrul de Păpuşi, pasiune deprinsă în Italia.

Capul lui Lucreţiu Pătrăşcanu va cădea curând din mâna oamenilor noi, şi va fi urmat de arestarea Brunului. În periplul marionetistului prin închisorile noului regim suferă, pe lângă întreaga listă a atrocităţilor marca torturii socialiste, un accident. Îşi pierde memoria pe fix 20 de ani, iar din momentul conştientizării acestei amnezii un informator cu ştate vechi, tovarăşul Bojin, este însărcinat cu prelucarea totală a omului tabula rasa, care va trebui să înghită toate miracolele şi lozincile gloriosului de obsedant deceniu. Ceea ce socialist ştiinţific se cheamă experimentul Makarenko.

Şi, ca să nu fie doar atât, securistul se dă drept cel mai bun prieten, că aşa i s-a cerut, iar o frumoasă şi bună informatoare a lui, Eliza, se insinuează în iubita Brunului şi ne insinuează un pic de speranţă. Dar câtă speranţă! nu face parte din replicile filmului lui Bruno. Eliza încearcă să-i spulbere vraja noului regim din faţa ochilor doar pentru a-l convinge să fugă împreună în Iugoslavia, de unde sigur îi va salva mama Brunului: pentru că din dosar aflase Eliza ca încă trăieşte şi este industriaşă – ce ocazie, cât noroc! -, acel dosar interzis Brunului, care l-ar fi ajutat probabil să-şi amintească destule despre trecutul lui pierdut.

Le afli pe toate din mers, într-un du-te vino bine articulat între trecut şi prezent. Iar povestea este atât de bine condusă, orice speranţă atât de precis anulată, naivitatea Brunului atât de dureros de constantă, şiretenia Elizei atât de bine jucată, adevărurile tovarăşului Bojin atât de băţoase şi sigure, că piesa asta în care istoria mare calcă pe grumazul istoriei mici ca să-l lase apoi complet stâlcit în urmă nu poate fi urmărită decât printr-o desprindere angoasantă de ceea ce trăieşti, citeşti în fiecare zi. Dincolo de toate simbolurile, motivele şi legăturile de pomenit ale cărţii, Brunul este închegat asemenea unui spectacol impecabil, când păpuşarul găseşte punctul de greutate al marionetei, mişcarea devine dans şi privindu-l nu mai vezi şi auzi altceva:

Într-un spectacol de marionete, trebuie să avem în vedere două condiţii esenţiale. Prima: publicul nu are voie să vadă alte mişcări în afara celor impuse de joc, îndelung repetate de artistul care mânuieşte păpuşa. A doua: publicul nu are voie să audă alte voci în afara celor impuse de joc, îndelung repetate de artistul care îi dă glas păpuşii.

Pe lângă sentimentul acaparator şi neputincios pe care ţi-l lasă scufundarea Brunului din ce în ce mai adânc în plasa mâloasă a unei realităţii controlate de sfori fără sens pentru el, rămâi cu personajele. Bojin, securistul care abia aşteaptă să mai pună pe mileurile din dormitor o invenţie a tehnicii comuniste (fie ea un aparat foto Zorki sau Liubitel, un ceas Molnia sau Pobeda, un radio Daugava). Acelaşi Bojin căruia “relaţia” cu naivul şi sincerul Brun îi reactivează atâta umanitate cât să-şi pună la îndoială adevărurile, să simtă vina. Dar bea şi uită. Şi ar mai fi nea Zacornea, cel mai vajnic paznic al penitenciarului Galaţi, care după cele mai cumplite înjurături şi măscări le zâmbea deţinuţilor, strecurându-le veşti şi pachete de afară. Împreună cu el, Bruno face o păpuşă, o face să danseze într-o noapte în baie, dar la scurt timp nea Zacornea dispare şi el în măruntaiele istoriei mari.

Pe Bruno e greu să-l uiţi şi cel mai înfricoşător, cred, e să te gândeşti cât din tine se întâmplă să fie Bruno într-o viaţă, deşi poate nu ar trebui deloc să te întrebi asta.