Bookaholic

L-am revăzut pe Matei Florian la Iaşi, la FILIT, la început de octombrie, şi, presimţind că scrie de zor, i-am propus să stăm un pic de vorbă despre ce e nou, dar şi despre ce a rămas neschimbat în viaţa lui de scriitor în ultimii câţiva ani. După succesul uriaş cu Băiuţeii (scrisă împreună cu fratele său, Filip Florian), Matei a debutat solo cu o carte absolut senzaţională „Şi Hams Și Regretel” (Editura Polirom, 2009), pe care e greu (şi nedrept) s-o numim doar roman. Fiindcă e mult mai mult de-atât. În aşteptarea unei noi cărţi, iată câteva frânturi dintr-o discuţie despre literatură, libertate, frumuseţe şi alţi demoni cu Matei Florian. 

De ce scrii? Adică, de ce mai scrii?

Dacă n-ai avea pitici în tot felul de locuri posibile, mai ales în creier sau pe creier, n-ai putea scrie. Cel puţin, nu în România. Scrisul nu e o meserie, bani în urma lui nu câştigi. Şi atunci, scrii doar dacă te mână ceva în luptă, dacă arde ceva în tine, dacă ţi se zdruncină ceva în suflet, în minte. Acum, poate zic lucruri mari, dar cred că de aia scrii. Cel puţin, de aia scriu eu. Dacă nu m-ar zgândări ceva rău pe dinăuntru, n-aş avea niciun motiv să scriu. Şi scrisul nici nu e o treabă aşa plăcută. Chiar nu e…

Înseamnă că scrisul nu e o formă de vindecare, cum zice lumea?

Vindecare nu e, dar ceva pe-aproape sau, oricum, în zona asta, există. E un fel de cunoaştere. Nu ştiu dacă e vindecare, fiindcă de vindecat nu te poţi vindeca nici cu doctorii, cu atât mai puţin prin scris. Dar să intri într-o zonă mai intimă a lumii, să cobori undeva unde lucrurile capătă sens, da, asta se întâmplă. Şi pentru asta e important să scrii. Scriind, am sentimentul că nu m-am născut degeaba. Cumva, îmi fac o datorie faţă de cineva pe care nu-l cunosc, care nu se află pe lumea asta şi care are multe denumiri. Eu prefer să-i spun Dumnezeu. Uneori, când scriu şi o fac din motivele astea, simt că exist şi, mai mult, că nu exist degeaba.

Simţi că ţi s-a dat ceva şi nu trebuie să ţii doar pentru tine?

Da, cumva, da. Fiindcă e aşa de plicticos să trăieşti inert şi orizontal şi să nu ai absolut niciun sens decât ăla de a merge la serviciu şi de a te întoarce acasă. Fără să ai nu scrisul, dar măcar simţitul ăla. Trebuie să dai mărturie despre ce ţi s-a întâmplat ţie pe aici, nu ştiu, o chestie. Că faci un copil, că faci o budincă senzaţională pe care o împărtăşeşti cu omenirea, că, pur şi simplu, te uiţi la cer şi-ţi strângi iubita de mână şi simte şi ea la fel ca tine. Sunt lucruri pentru care merită să trăieşti, pentru care simţi că nu te-ai născut degeaba. Nu comit o enormitate spunând că asta e scrisul pentru mine. Cumva mă justifică. Mă justifică pentru ce am eu în mine.

Mai eşti un „băiuţel”?

Da, o să încerc să fiu toată viaţa. Adică, nu e ca şi cum mi-aş propune să fiu asta la nesfârşit. Dar mi se pare esenţial să nu te uiţi. Să nu uiţi cine eşti, de unde eşti, să-l poţi scoate mereu din tine pe băiuţelul ăla, oricând, cu oricine. Şi, dacă poţi face asta, e mişto, chiar foarte mişto.

Asta înseamnă că marele Camil se înşela când zicea că există o vârstă pentru un anumit tip de literatură? Poezie, la 20, proză şi teatru, la 40…

Da, împărţirile astea n-au niciun sens. Şi nu ştiu dacă e cazul s-o spun acum, dar ar fi atât de mişto să trăieşti poezia, nu s-o scrii! Scrisul e, aici, cumva orgolios. Ar fi mişto s-o trăieşti, şi asta până la adânci bătrâneţi.

Pentru cei care nu-ţi ştiu romanul („Şi Hams Şi Regretel”), ce-ai vrut să faci acolo?

Când am terminat romanul asta am avut sentimentul că acum pot să mor. Nu ştiu dacă e bun sau rău, şi nici nu mă interesează, e ceea ce mi-am dorit să scriu şi nu mă interesează cum e. Am scris ceea ce am vrut şi ceea ce am simţit. E chestia aia prin care spui cine eşti, ce cauţi pe aici, ce ţi se întâmplă, în ce crezi, spre ce tinzi. E un statement.

Am avut mai devreme o discuţie în faţa tonomatului de cafea cu Bogdan Suceavă şi Alexandru Vlad. Eu susţineam că, dacă ai scos o carte, nu-ţi mai aparţine, Bogdan zicea ca ai datorii faţă de cartea ta. Tu ce zici?

Da, după ce ai scris o carte, nu mai e a ta. Obiectul ăla numit carte şi tot ce se întâmplă cu ea nu mai ţin de tine. Cum e receptată cartea aia, oamenii care o citesc, toate astea nu-ţi mai aparţin. Ea e doar un obiect care le aparţine altora, iar ei se poziţionează faţă de ea într-un fel sau altul. Eu ţin minte doar emoţia. Că văd şi obiectul respectiv după aceea şi zic: „uite, mi-am ambalat emoţiile şi între copertele astea se află ceea ce am simţit eu pe lume”, asta e ceva straniu, ciudat. Oricum, nu-mi mai aparţine, e clar.

Limbaj sau poveste? Cum ar fi un roman despre nimic?

Şi una, şi alta. Nu poate exista una fără alta. Pentru că şi nimicul ăla – sună aşa de cool un roman despre nimic -, şi nimicul ăla trebuie să fie plin de chestii care să freamăte înăuntrul lui. Nu ştiu, defineşte-mi „nimicul”…

O muscă nemişcată pe un perete…

Da, dar musca aia are nişte aripi, care au o strălucire la capetele lor şi lumina se filtrează într-un anume fel prin aripile alea. Musca aia se îndrăgosteşte, găseşte un rahat, se întâmplă lucruri. Şi oriunde te vei uita şi vei găsi acel nimic, de fapt, se întâmplă o groază de chestii, există o viaţă care clocoteşte acolo. OK, dacă vrem s-o numim nimic, e fix problema noastră. Dar, dacă te uiţi cu atenţie, descoperi, aici, în pătrăţelul ăsta un roman.

Îţi mai zice cineva că eşti fratele lui Filip?

(râde) Da, da, dar m-am obişnuit cu asta. Şi mi se mai spune – şi asta mă amuză cel mai mult – fratele Filip. Adică sunt scriitorii Filip Florian şi Matei Filip. Asta mi se pare foarte mişto, o ador! „Domnule Filip”, mi se zice. Eu răspund: „nu, eu sunt Matei”. Dar fiind un frate foarte bun cu Filip, n-am absolut nicio problemă legată de asta.

După copilăria un comunism, ai scris un soi de love-story foarte special, deghizat într-un fantasy extrem de rafinat, cu multe false „copilăreli”. De ce copilăria?

Nu ştiu, probabil pentru că acolo, de fapt, sunt eu. Până la urmă, te urli în tot felul de forme posibile, până şi în orice science-fiction sau fantasy de fapt îţi urli nişte chestii. Doar că, dacă scormonesc în maldărul de gunoi care zace peste cine sunt eu, aflu că dincolo de acest gunoi e copilăria. În asta o să cred în continuare şi asta simt. Chiar sunt genul ăla care se emoţionează şi pe care-l buşeşte plânsul când vede pe stradă un copil purtându-şi balonaşul. Cred că fiecare om are un resort interior diferit. De fapt, nu fiecare, pentru că nu sunt multe resorturi care te mişcă. Al meu e ăsta. Când caut bine de tot, acolo găsesc sensul lumii.

Ai un talent special în a găsi nume foarte mişto pentru personajele tale. Numele creează după aia a o identitate sau ea există şi, evident, după aia cere şi un nume?

Şi una, şi alta. Dar, într-adevăr, un nume creează şi o identitate. Totul vine din joc. Şi da, de la un nume poate începe totul. Dar nu se întâmplă neapărat aşa. Poate fi şi invers. Adică, dacă ai trăsăturile personajului, poţi găsi numele respectiv. Uneori, vine, pur şi simplu. Important este jocul. Să te joci cât mai mult. Uite, de pildă, numele meu preferat este al acestui muzician născut la începutul secolului al XX-lea, Sigismund Toduţă. Este numele meu preferat ever! Să fii din familia Toduţă şi părinţii tăi să te boteze… Sigismund! Mi se pare extraordinar de mişto.

Inventivitatea asta lingvistică, pe care o ai, vine cumva şi din muzicile pe care le asculţi şi din faptul că le comentezi?

Da… nu ştiu. Îmi place enorm muzica şi-mi dau seama, îmbătrânind uşor-uşor, cât de mult se leagă lucrurile astea şi cât de mult e scrisul muzică. Nu ştiu cât e muzica scris, de asta nu mă prind încă foarte bine. Dar, când scriu fără muzică, fără ritmul ăla pe care-l aud, fără pulsaţiile astea, nu-mi iese. Deci, scrisul e muzică, e muzică în cel mai înalt grad. De multe ori, retez ceva din poveste, din sens doar ca să meargă muzica bine, să-mi iasă acordul. Cauţi sinonimul ăla care, poate, îndepărtează povestea de sensul ei, dar care îmi prinde muzica. Literatura trebuie să „sune”.

La ce lucrezi în momentul ăsta?

În ultima vreme, am tot scris nişte poveşti, pe care le-am şi publicat în revista „Formula As”, slavă Domnului! Fiindcă, de fapt, în aştia cinci ani câţi au trecut de la „Şi Hams Și Regretel”, n-am mai apucat să scriu prea mult, că m-a luat viaţa pe dinainte. În fine, nu mai intru în detalii, că aşa e cu viaţa. Dar de scris am tot scris nişte poveşti, să le zicem autoficţionale, ca să le băgăm într-un sertar al lor, de care, până la urmă, cred că sunt mulţumit. Ceea ce pentru mine e mare lucru! Şi, în rest, am nişte proiecte despre care o să vorbesc când o să le vină timpul. N-am nicio presiune de niciun fel. Ştii ce mi se spune?

Nu vrei să reeditezi succesul „Băiuţeilor”? Oare ce crede lumea că înseamnă succesul ăsta? Da, cartea a avut mai multe ediţii, da, s-au vândut în mai multe exemplare, dar m-am îmbogăţit, mi-am pus geamuri termopan, mi-am luat televizor color, mi-am pus parchet din asta? În virtutea căruit fapt ar trebui reeditat „Băiuţeii”? De câştigat oricum nu se câştigă din scris. Adică să scriem o continuare a „Băiuţeilor”: „Băiuţeii se întorc”, „Băiuţeii se răzbună”? Da, aş înţelege să fiu un scriitor profesionist, să scriu un roman în fiecare an, dacă asta mi-ar asigura ceva. Dacă aş şti, uite, ai aici 15.000 de euro dacă scoţi cartea. Probabil că aş deveni un băşinos. Şi repet, până nu se coace, până nu e ceva ce trebuie să scot din mine, nu scriu. Ce sens are? De aia spuneam că nu am nicio presiune. OK, nu am scris. Şi dacă nu am scris, ce? Povestirile alea se adună şi, la un moment dat, le voi strânge şi le voi mai citi o dată şi probabil că din vanitate o să le public.

Păi toată lumea e vanitoasă. Mai ales cei care scriu!

Da, dar eu recunosc, sunt mai şmecher. (râde) Vezi, altă vanitate.

N-am mai citit literatură română contemporană de la o vreme. Tu citeşti? Recomandă-mi şi mie ceva.

Da, citesc şi mi se pare chiar vie. Nu citesc tot, evident, că nu am timp. Dar ce citesc îmi place şi mi se pare viu. Şi tocmai gratuitatea asta, faptul că nu se câştigă din scris o face mai mişto, mai vie. Mai puţin schematic-profesionistă decât e în afară. Şi chestia asta, viul din ea, îmi place. Uite, mi-a plăcut foarte mult cartea Laviniei Bălulescu, „La mine-n cap” (Editura Cartea Românească, 2013, n.red.). O carte de proză, poetică în cel mai înalt grad, dar tot o carte de proză. Pe mine m-a rupt în două. N-are o poveste anume, e, pur şi simplu, fluxul ăla şi are o voce atât de răvăşitoare şi de vie. Şi e tocmai cartea aia gratuită, care n-o să aibă succes la public, n-o să se vândă şi nici n-o să se traducă în enşpe mii de limbi. Dar, cu toate astea, e foarte mişto.

Credit foto imagine principală: Dia Radu