Astăzi se împlinesc 104 ani de la naşterea lui Simone de Beauvoir. Am citit de curând Memoriile unei fete cuminţi, apărute la Humanitas în traducerea – foarte bună! – a Ioanei Ilie. SB îşi reconstituie primii douăzeci şi unu de ani de viaţă încercând să noteze cât mai exact gândurile din perioada despre care scrie. Detaşarea critică, autoironia, uneori dură, sunt mereu prezente, fin şi subtil, în spatele textului.

Pentru mine, dincolo de plăcerea citirii, pentru că SB ştie să descrie şi să facă atmosferă, a fost o carte instructivă. Mai ales pentru că a expus într-un mod suficient de limpede, dar fără să simplifice, dezvoltarea conştiinţei unei femei într-un mediu burghez, închistat, opresiv şi presant şi modalităţile prin care această femeie (fată, adolescentă) învăţa să evite conflictele, ciocnirile violente între ceea ce credea că este adevărul şi ceea ce vedea că este realitatea, şi să trăiască sub presiuni pe care nu le recunoştea ca atare.

Una dintre aceste modalităţi a fost orbirea parţială. Cred că e un fenomen oarecum comun pentru femeile care cresc în contact strâns cu o cultură (şi mă refer aici la texte – literatură şi filozofie, dar şi la discuţiile despre ele) creată aproape exclusiv de bărbaţi. Ele învaţă să se identifice cu instanţa masculină care le vorbeşte prin textele respective, să preia patternul de gândire al acesteia şi, în cazul în care trebuie să-şi amintească, totuşi, că sunt femei, să se vadă pe ele însele ca pe nişte excepţii. Să considere că au fost „binecuvântate” cu o „inteligenţă masculină”.

Mă mândream că îmbin în persoana mea „o inimă de femeie cu un creier de bărbat”, spune SB.

Şi:

Nu am regretat niciodată faptul că sunt femeie; dimpotrivă, acest statut îmi dădea mari satisfacţii. Educaţia mă convinsese că reprezentantele sexului meu erau inferioare intelectual, idee pe care o împărtăşeau foarte multe din semenele mele. „O femeie nu poate spera să treacă examenul de agregare dacă nu cade de cinci, şase ori”, îmi spunea domnişoara Rolin, care picase deja de două ori. Acest handicap făcea ca succesele mele să fie mai strălucitoare decât cele ale studenţilor băieţi: era suficient să-i egalez pentru a mă simţi ieşită din comun.

Handicapul e baza statului privilegiat. Femeia reuşeşte în ciuda genului ei să-şi egaleze colegii. Impresia că eşti o excepţie, un hibrid sau „fenomen” ţine, cred, de acea orbire parţială, de care nu-ţi dai seama deloc şi care te ajută să-ţi închegi o viziune coerentă despre şi să trăieşti împăcată într-o lume care altfel s-ar destrăma sau în care nu ţi-ai putea găsi defel locul.

Când te afli într-o închisoare fără gratii, cel mai îngrozitor lucru este că nu eşti conştient de ecranele care închid orizontul; rătăceam printr-o ceaţă deasă, crezând că văd prin ea. Nici nu bănuiam existenţa lucrurilor care-mi scăpau.

Pe adolescenta SB n-o interesează dreptul la vot al femeilor. Citeşte Bergson, Platon, Schopenhauer, Leibniz, Hamelin şi, pasionată, Nietzsche. O frământă probleme precum importanţa ştiinţei, viaţa, materia, timpul, arta. Filozofia o face să creadă că surprinde lucrurile în „esenţa” lor, ca totalitate şi, mişcându-se printre abstracţiuni, e sigură că a descoperit „însuşi adevărul lumii”.

N-o interesează şi nu vrea să vadă la vremea aceea, că statutul ei „de excepţie”, aşa zisul ei „privilegiu” se bazează pe cea mai găunoasă dintre morale.

Cu toate astea:

Citind un fapt divers, am aflat cu stupoare că avortul era considerat un delict; ceea ce se petrecea în trupul meu mă privea numai pe mine; niciun argument nu m-a făcut să-mi schimb această convingere.

Şi

Nu eram feministă, în sensul că nu eram preocupată de politică: nu-mi păsa de dreptul la vot. Însă în ochii mei, bărbaţii şi femeile erau persoane cu drepturi egale şi pretindeam să aibă o relaţie de o perfectă reciprocitate.

Foto de aici.

Pretinde să aibă o relaţie de perfectă reciprocitate, dar încrederea ei că a descoperit „adevărul lumii” se fisurează în momentul în care această pretenţie se confruntă cu realitatea. Societatea burgheză din Franţa începutului de secol trecut consideră relaţiile sexuale din afara sau dinaintea căsătoriei perfect normale, aducătoare de sănătate fizică şi psihică. Sigur că doar în cazul bărbaţilor. Domnişoarele de condiţie bună trebuie să rămână caste până la căsătorie. Iar Simone e bulversată când resimte cu adevărat presiunea acestei credinţe comune.

Pe de altă parte, fisura se adânceşte când ea încearcă să păstreze coerenţa între viziunile despre viaţă ale prietenilor ei, bărbaţi şi femei, care provin din medii diferite şi sunt cu toţii la fel de încrezători în adevărurile lor.

Mi-am construit o morală pluralistă prin intermediul căreia să pot justifica atitudini atât de diferite precum cele ale lui Jaques, Zaza şi chiar Herbaud; am decis că fiecare individ are propria sa lege, la fel de exigentă ca un imperativ categoric, fără să fie însă universală; nimeni nu avea dreptul să dezaprobe sau să aprobe decât în funcţie de această normă unică.

Ce se întâmplă când înveţi să vezi conflictele dintre ce eşti, ce crezi şi ce e în jurul tău, iar ele devin insuportabile?

Asta cred că e întrebarea al cărei răspuns începe doar să se desfăşoare în Memoriile unei fete cuminţi.

Sunt multe detalii interesante de discutat. M-a făcut să zâmbesc, de exemplu, o frază scurtă şi cuprinzătoare care indică felul în care se construiesc mecanismele de învinovăţire absurdă care pot face din viaţa unei femei un calvar: la vârsta de cinci ani „mi se explicase că dacă voi fi înţeleaptă şi evlavioasă, Dumnezeu va salva Franţa.”

M-a făcut să râd felul în care mama lui Simone, o catolică ferventă, îi prindea cu un bold paginile „periculoase” din romanele pe care fata avea voie să le citească. Iar ea, cu toate că era singură în cameră, nu le desfăcea. De ce nu le desfăcea? Chiar şi de-aici ar putea începe o lungă discuţie.

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. Horia Picu

    In “Memoriile unei fete cuminţi”, Simone de Beauvoir scrie despre copilăria şi adolescenţa ei ( care n-au fost întotdeauna lipsite de griji, de frământări interioare) şi despre etapele primilor doăzeci de ani prin care a trecut pentru a ajunge scriitoarea admirată de azi. A ştiut întotdeauna ce vrea de la viaţă şi nu s-a abătut niciodată de la drumul pe care a mers. A citit operele literare ale multor scriitori francezi şi nu s-a sfiit să-i critice când mulţi îi lăudau, sau să-i laude când mulţi îi criticau…
    “M-am născut pe 9 ianuarie 1908, într-o cameră cu mobilă albă , lăcuită[…]. Primii ani mi-au lăsat doar o impresie neclară: un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva cald. Roşii erau mocheta, sufrageria , draperiile de velur; mobilele din acest sălaş sacru erau din lemn de păr înnegrit; mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald…”
    Ca la aproape toţi copiii foarte mici, hrănitul a fost o mare problemă. Problema mai mare era însă a părinţilor…
    “Prin gură, lumea înconjurătoare pătrundea mult mai profund în intimitatea mea decât prin ochi şi mâini. Nu o acceptam în totalitate. Gustul searbăd al cremelor de grâu verde, al terciurilor de ovăz, imi smulgeau lacrimi; misterul vâscos al scoicilor mă revoltau; hohote de plâns, ţipete, vărsături-accesele mele de silă erau atât de îndârjite, încât ceilalţi au renunţat să mai lupte cu ele. În schimb, am profitat de privilegiul copilăriei, care presupune că frumuseţea, luxul, fericirea, sunt lucruri care se mănâncă.”
    Primele semne de întrebare -de natură filozofică, a-şi putea spune- apar în mintea scriitoarei de mic copil, când vedea bucuria părinţilor că din când in când mai creştea cu câţiva centimetri. Micuţa Simone gândea că, tot crescând, va veni ziua în care nu va mai putea sta pe genunchii mamei.
    “Brusc, viitorul prindea contur; urma să mă transforme într-o altă fiinţă, care spunea eu fără a mai fi eu.”
    Simone de Beauvoir a considerat că regulile, obişnuinţa nu sunt de neînfrânt.
    “M-am revoltat ori de câte ori a încercat cineva să-mi impună lucruri care, pentru mine, nu aveau explicaţie, la fel cum am respins adevărurile care nu reflectau un absolut.”
    Pe măsură ce anii trec, apar inevitabilele întrebări despre momentul părăsirii părinţilor pentru un bărbat necunoscut.
    “Cum să-ţi părăseşti părinţii pe care i-ai iubit timp de 20 de ani, pentru a pleca după un necunoscut? Cum e să incepi să iubeşti, de pe-o zi pe alta, un bărbat care nu are nimic in comun cu tine şi despre care nu ai ştiut nimic timp de 20 de ani?”
    Tatăl nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fata lui o să facă studii superioare.
    “In mediul meu era pe atunci de-a dreptul nepotrivit ca o fată să facă studii superioare; să aibă o meserie însemna decăderea.[…] Imi suportam captivitatea cu atât mai greu cu cât nu-mi mai plăcea deloc acasă. Mama se ruga pentru sufletul meu cu ochii ridicaţi la cer, gemând de durere că rătăcisem drumul pe pământ; comunicarea dintre noi era tăiată. Mult mai mult mă uimeau şi mă iritau reticenţele tatei. Firesc ar fi fost să fie interesat de eforturile, de progresele mele, să-mi vorbească prieteneşte despre autorii pe care-i studiam; dar el mă trata cu indiferenţă şi chiar cu un fel de ostilitate.”
    In aceste condiţii, Simone se izolează din ce în ce mai mult de familie. Venea la masă cu o carte în mână, era neglijentă sau, mai bine zis, indiferentă faţă de aspectul ei exterior. Când aveau musafiri acasă şi mama îşi aducea fiica să stea împreună cu invitaţii şi restul familiei, Simone făcea asemenea grimase încât în scurt timp era trimisă inapoi în camera şi totodată în lumea ei.
    Neînţeleasă de cei la care ar fi trebuit să găsească cea mai mare înţelegere-părinţii ei-scriitoarea simte faptul că nu-şi găseşte locul printre oameni.
    “Să trăieşti înseamnă a minţi.”

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *