Polițistul se scarpină-n cap, se uită lung la cele trei doamne care-l supraveghează de pe hol, apoi intră în cămăruța de unu pe unu, căreia el, personal, i-ar spune mai degrabă cămară, și închide încet carnețelul.

— Doamnelor, poate că nu înțeleg eu bine, dar, pe onoarea mea, nu cred că aici a putut sta un om. E imposibil fizic, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Un om nu poate dormi aici nici ghemuit.

Cele trei doamne îl privesc lung, lung, apoi, simultan, fețele lor se luminează, un zîmbet ștrengăresc le ridică pielea feței, ca, la sfîrșit, să izbucnească într-un rîs sănătos.

— Ai haz, tinere, zice cea mai în vîrstă (și căreia, nu știe de ce, polițistul îi va spune, dar numai în gînd, bunica), dar Micu al nostru nu era om…

Polițistul e numai ochi și urechi. Ea continuă:

— Nu, domnule, Micu nu era om. Nu te uita așa. Era o cîrpă, un gunoi, un neisprăvit, o lepădătură, un nimic, continuă ea, fără nicio inflexiune.
— Numai proștii i-ar fi putut spune om. În primul rînd, nu era bărbat. Era o muiere cu pantaloni. Un laș. Un fricos.
Cea mai mică intervine și ea:
— Tata era o lepădătură. Ăsta nu era tată. Mi-e și rușine să-i spun tată. Tată, aoleu!

Și pufnește, răsucindu-și pe deget o șuviță de păr multicoloră. Asta e, probabil, fiica, își spune cu mai multă fereală polițistul. Nu-și poate lua ochii de la fața ei îngerească, împodobită cu cele două cristale verzi care-i lucesc în privire, de la gura mică și roșie ca sîngele, care se țuguiază cînd repetă acel cuvînt odios.

— Mda, doamnelor, zice el cu prudență, înțeleg că domnul Micu era o persoană mai deosebită, un caracter mai aparte, dar nici așa nu cred că ar putea încăpea în (aici, polițistul își caută cuvintele) spațiul acesta. E imposibil, din cauza dimensiunilor. Nici eu nu încap aici. Și încearcă să-și îndepărteze, fără succes, brațele. Darămite să dorm.

Femeile pufnesc la unison, iar lui i se pare că ascultă un cor de trei voci.

— Dumneata, nu. Dar el, da!
— Păi, nu-ți spusei, domne, că era mic? Mic de tot.
— Cît de mic? întreabă omul legii, privind cartea de identitate a dispărutului. Aici nu pare chiar așa de mic.
— A, nu te uita la poză. Asta e făcută acu’ mulți ani, cînd încă nu ne lămurisem cu cine avem de-a face. Cînd ne-am căsătorit, avea doi metri. Cine ar fi crezut ce piticanie se ascundea în matahala aia? Mi-e dor, mamă, de zilele alea! Cum m-am putut înșela!
— Dacă eu nu știu cum era, atunci cine? intervine cu vioiciune cea vîrstnică. Am crezut, proasta de mine, că am și eu un băiat ca toți băieții. Așa am crezut. Am visat, ca orice mamă care-și iubește puiul. Slavă Domnului, nu mai cred. Și eram așa de mîndră de el! Juca fotbal, urca pe munți. Cînta. Atunci era, azi nu mai e. Slavă Domnului, nu mai e, că ne-a otrăvit viața.
— Cînd s-a născut ea – zice soția, arătînd spre cea de a treia –, nu mai avea decît un metru șaizeci. Nici nu mai dormea ca oamenii, în dormitor. L-am trimis în bucătărie, că ne era rușine cu așa pocitanie. Eu, ca eu, dar gîndește-te la măicuța lui, da, mamă, nu plînge! Dar încă nu ajunsese atît de mic! Nu-i așa, mamă?

Soacra dă din cap cu mîhnire și convingere și îndreaptă degetul către fată:

— Cînd am dus-o la școală, i-am zis să zică că n-are tată. Era prea de tot să afle careva că taică-său e mai scund decît asta mică.
— Și la ce-a folosit? izbucnește cu năduf soția. S-a dus de capul lui să vorbească cu învățătoarea. Ne-a mințit că merge la piață. Îi dădusem și sacoșa!
— Ăsta e tată? Ai face așa ceva copilului tău? spune și fata, privindu-l în ochi, cu intensitate, pe polițistul căruia i se oprește o clipă inima-n piept, fulgerată verde.
— Și ce-au zis la școală? întreabă el ca să întrebe ceva.
— N-au zis nimic. Ce să mai zică? Dar ce rușine pe noi, pe mine! Eu cu ce am greșit?
— Bine, dar la serviciu nu-l vedea nimeni? Măcar să fi consultat un doctor…
— Mă leși? se enervează vîrstnica. În ce lume trăiești dumneata? Ți-a zis careva în față că ești prost? Nu ți-a zis. De ce? Lumea e ipocrită, se face că nu vede. Se bucură de răul altuia. Nici el nu știa că s-a-mpuținat. Nu i-a zis nimeni. Decît noi. Toți se prefăceau că nu văd nimic și ne rîdeau pe la spate!
— Dar el nu și nu, nici nu voia să creadă.
— Am mai murit de rușine un an, pînă i-am pus lanț, să nu mai plece în oraș de capul lui. Să ne facă de rîs…
— Vreți să spuneți că…?
— Hai că nu înțelegi, i-am pus lănțug, nu lanț, că sîntem oameni, nu animale, corectează mama. Stai așa să-ți arăt…

Și dispare în hol, să caute obiectul. De acolo se aude: „I-l scoteam noaptea, să se simtă liber”. Cîtă vreme lipsește soacra, polițistul se uită pe pereți, apoi face o fotografie cu telefonul. Dar mare lucru nu are ce să constate. Cămăruța e goală pușcă, iar pe podea e numai o cîrpă murdară. Brusc, simte că se sufocă și dă să iasă.

Capul familiei se întoarce cu mîinile goale și cu mult necaz.

— Știam eu, știam eu că e ceva necurat. A furat lanțul!

Celelalte două femei se panichează.

— Am dat șapte lei pe el, acum zece ani! Am și bonul, spune soția, ciocănindu-l cu degetul pe anchetator.
— Era cel mai frumos lănțug evăr, zice și fata, cu ochii larg deschiși.
— Ce om ar face porcăria asta? Spune și dumneata! Să furi bunătate de lanț…
— Doamnelor, nu înțeleg, ați legat omul cu lanțul? Și îl țineați în debara? Doar pentru că era mic?
— Ei, vezi? soția se întoarce spre soacră. Ți-am spus eu că nici ăsta n-o să-nțeleagă?
— Lasă, mamă, lasă, mamaie, că lămuresc eu. Eu știu cu ce se mănîncă. Domnule…

Polițistul tresare cînd aude în gurița cea roșie cuvîntul domnule și roșește.

— Domnule, trebuie să înțelegi. Poate că odată, demult, tatăl meu să fi fost om ca toți oamenii, da’ io nu cred. Vremurile alea s-au dus. Ăsta nu mai era om și trebuia să-l legăm cu lanț, să nu strice. Pe cît era de mic, pe atît era de rău. Era să dea foc la casă cînd s-a jucat cu chibriturile. A căzut în gaura de la baie și era cît pe ce să se înece în W.C. I-am pus lănțișor ca să-l salvăm de la moarte, deși – iar ochii verzi se umplu de lacrimi înciudate – nu meritam o asemenea pedeapsă. De-aia l-am legat. Ar fi putut spune orice nemernic că l-am omorît. Lumea e rea. Dar noi l-am salvat, trebuie să înțelegi asta. Mă înțelegi? și-i ia mîna în mîna ei micuță și catifelată.
— Lumea e rea, repetă și soția.
— Lumea e foarte rea, zice grav și mama.
— De-aia am chemat Poliția. Tocmai pentru că noi nu avem nimic de ascuns. Ne-a fost o povară. Și acum a dispărut. Cînd am deschis ușa, dimineața, nu mai era. A dispărut.
— L-ați căutat în casă? întreabă polițistul. Poate că s-a ascuns.

Cele trei îl mai privesc o dată, de două ori. O dată, cu milă, a doua oară, cu o inexprimabilă curiozitate: cine naiba le-a trimis cel mai tîmpit reprezentant al ordinii publice?

— Cum să iasă, tinere, dacă am încuiat ușa cu cheia?

Polițistul caută o ieșire.

— Și dacă avea nevoie la toaletă?

Mama se plesnește peste frunte:

— Nu v-am zis eu? Tinere, cum să facă peste noapte? Noi sîntem oameni, nu animale. Peste noapte nu-i voie și, dacă nu-i voie, te ții. Oamenii se țin. Neoamenii, nu. Dacă nu se țin, să facă pe ei, că dracu-i al lor! Dimineața îți punem lanțul și te ducem la baie, să te îneci în propriul tău rahat, dacă ești animal. Înțelegi? Acum a dispărut și noi sîntem res-pon-sa-bi-le! E clar? Îl găsești sau nu? Te rog.

Polițistul dă din cap.

— Doamnelor, trebuie să-l găsesc, vă asigur, e spre binele lui. Dar, pentru asta, vă rog să mă lăsați o clipă singur în debara. Trebuie să închid ușa pe dinăuntru… cu cheia – accentuează el –, pentru măsurători isonometrice, analiză spectrală și triangulație. Probabil îl vom da în urmărire, dar, vă asigur, e doar o chestiune de ore.

Ochii verzi se deschid mai tare la aceste cuvinte și strîmbătura de dispreț se transformă într-un zîmbet promițător, roșu ca sîngele. Polițistul cade o clipă pe gînduri, cere cheia, apoi încuie ușa și dispare din cîmpul triunghiular al privirilor.

Rămas singur, se pune în genunchi și folosește telefonul pe post de lupă. Cercetează cîrpa, cercetează urmele de pe pereți și striurile din podea. La un moment dat, se oprește. La îmbinarea zidurilor e o fisură pe unde fuge o furnică. Aprinde lanterna și, în interiorul bortei, în lumina crudă, lupa telefonului dezvăluie un bărbat de doi milimetri în pielea goală. Cu o mînă își acoperă sexul, iar cu a doua își ține arătătorul în dreptul buzelor.

— Șșșt, se aude încet, dar încet de tot.

Polițistul se uită lung, stinge lanterna, apoi se ridică în picioare, bagă telefonul în buzunar și deschide ușa.


Credit fotografie principală: Florin Iaru

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Un comentariu
  1. Pingback: Mic Micuț – floriniaru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *