Mihai Ignat este cunoscut publicului ca dramaturg și poet. Recent, la editura Nemira, în colecția Vorpal, a publicat volumul Frigul (elegie). „Frigul conține toată știința poetică și literară a lui Mihai Ignat, dar nu seamănă cu nimic din ce a fost înainte. Este «un rit de chemare a bătrâneții», o lamentație masculină nel mezzo del cammin, un poem unic în poezia noastră. Un exercițiu tardiv de seducție, plin de disperare, erotism, duioșie, cinism și resemnare, în care totul e ținut la un loc nu numai de impecabila voce a poetului, ci și de acel «clei al fricii» pe care o resimte «cel care așteapta frigul»“, a scris Svetlana Cârstean pe coperta cărții.
Din când în când, pe parcursul discursului său, personajul ajunge să vadă doar „partea cea mai amară” a vieții sale. Se poate vorbi de o lume ciudată și de o lume anterioară acestei descoperiri?
Nu știu ce anume transformă normalul în ciudat. Perspectiva, poate. Schimbarea unghiului de privire. Beția. Oboseala. Senzațiile puternice precum frica. În orice caz, ceva ce vine din străfundurile inconștientului, nu din zona raționalului. Anormalul e… „lumea în care te urmărește o furnică”, nu…? E disproporția, răsturnarea reperelor considerate normale.
Când ești impresionat de cei care merg împotriva mulțimii, de multe ori asta rămâne fără o acțiune concretă în propria viață.
Da, așa e. Dar uneori asta duce la o stare de spirit care mă ajută să merg mai departe – ca scriitor, mă refer. Și nu numai. Mulțimea care înaintează poate fi extrem de energizantă. Dar aceia, puțini, mai rari, care i se împotrivesc atunci când această mulțime se naște din impulsuri întunecate, frizează sublimul.
„totul e despărțire”, „totul e precaritate” în fluxul cognitiv al personajului. Totuși, e și un mare echilibru pe care-l dobândește pe măsură ce vorbește despre tot.
Nu știu. Echilibru? Hm… O alternanță, mai degrabă, între dezechilibru și echilibru. Cădere și ridicare. Urcare și coborâre. Flux și reflux. Corsi e ricorsi, nu? Nu ai cum să cazi întruna, decât atunci, la sfârșit, or poemul meu e despre presimțirea lui, despre frica de el, dar nu e pur și simplu despre sfârșit. „Despre tot”? Hm… Nu chiar. Despre multe, da. Însă nu e un poem al Totului. Nu am orgoliul necesar pentru asta. Rămân un „Klein”, încă nu mi s-a urcat la cap – și sper să nu mi se urce. Nu am nici măcar nostalgia Totului. Am frici și bucurii. Mai mult frici. Și așa cum nu poți cădea la nesfârșit, nu ai cum nici să urci întruna – din nou un truism. Senzația de echilibru poate să țină de faptul că fluxul ăsta al frazei mele poe(ma)tice reprezintă, de fapt, o serie de fragmente și pasaje care își cer consecutivitatea, astfel că important ar fi ca lectorul să citească „dintr-o suflare”, fiindcă dacă se oprește pierde ceva, ritmul, o pulsație, pierde șansa de a intra în atmosfera elegiei, ceea ce e la fel de important ca tema ei.
„sunt un imigrant/ al disperării”. Care e spațiul exilului?
Poezia. Frigul este elegia disperării. Și de ea nu ai cum să scapi din momentul în care vârsta începe să-ți transmită semnalele sfârșitului. „Emigrația”/„imigrația” e doar o metaforă. Tocmai a incapacității de a găsi un „adevărat” loc de exil, cu excepția scrisului, respectiv a poeziei. Pentru că existențial nu ai scăpare. Ceea ce e cumplit…
Supraviețuirea e legată de propria-i „moarte termică”?
Supraviețuirea, după cum reiese și din răspunsul anterior, e iluzorie. Este temporară. Iar pentru mine înseamnă tocmai amânarea frigului termic. Deși asta nu poate să scoată din joc frigul celălalt, ăla care vine din interior, nu de afară. Toate aceste rânduri sună dramatic. Prea dramatic. Adică emfatic, lucru care-mi displace. Dar, din păcate, sună și… adevărat. Pentru mine, Frigul nu e doar literatură. Din păcate.
Mihai Ignat s-a născut în 1967, la Braşov. Studii de licenţă, masterat şi doctorat la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Actualmente conferenţiar universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov. A debutat cu volumul colectiv „Tablou de familie” şi cu placheta „Klein”, în 1995. Au urmat volumele de poezie „Eu, Klein spuse”, „Poeme în doi, „kleinpoeme”, „Cangrena e un animal de casă”, „Klein spuse Klein”, „Klein reloaded” şi „Poate noaptea a şi-nceput”. În 2004, debutează ca dramaturg, prin montarea piesei „Crize” la Radio BBC, Londra. Premiat al concursului Uniter, al concursului Naţional de Dramaturgie al Ministerului Culturii şi al concursului Teatrului de Comedie, cu numeroase montări în ţară şi (câteva) în străinătate, cu piese traduse în engleză, germană, cehă, polonă, rusă, bulgară, spaniolă şi greacă, a publicat volumele de teatru „Patru cepe degerate”, „Crize”, „Meserii şi fundături”, „Black Sitcom”, „Patru piese într-un act”, „Fermoare, nasturi şi capse” şi „Toţi privesc înainte”. Cel mai recent volum: „Frigul”, Editura Nemira.
Credit fotografie principală: arhiva personală a autorului.
