Bookaholic

Foarte mulţi dintre contemporanii lui Sebastian au scris despre vocaţia prieteniei care îl însufleţea pe acesta. Antoine Bibescu, Cella Serghi sau Margareta Sterian au făcut mărturisiri emoţionante şi pline de admiraţie faţă de darul lui Sebastian de a-şi oferi, tolerant, prietenia, atitudine rarisimă în orgolioasa lume a scriitorilor. Camil Petrescu, Mircea Eliade, Camil Baltazar, Eugen Ionescu, M. Blecher au fost unii dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Mihail Sebastian.

Alături de Bogza şi de Saşa Pană, Sebastian i-a fost un bun prieten Lui M. Blecher. Prietenia a fost dublată şi de puternica impresie pe care i-au făcut-o cele două cărţi pe care Blecher le publicase antum şi pe care Sebastian le-a recenzat, la modul superlativ, în nu mai puţin de cinci articole. De fapt, Sebastian a fost cel care a predat Editurii Alcalay manuscrisul romanului Inimi cicatrizate, pe care i-l încredinţase Blecher în timpul unei vizite la Roman. În 1936, după apariţia romanului Întâmplări în irealitatea imediată, carte salutată entuziast de cei mai mulţi critici literari, Sebastian petrece în două rânduri câte două zile la Roman, unde M. Blecher, imobilizat de boală, se retrăsese de doi ani, într-o singurătate deplină, într-o casă de la marginea oraşului. Prima dată, Sebastian se întoarce răvăşit, cu toate reperele existenţiale bulversate, cu ierarhia priorităţilor anulată:

„Am plecat de acolo copleşit, uzat. Aveam impresia că nu voi putea reintra în viaţă. Totul mi se părea inutil, absurd. Simplul gând că un telefon de dat sau de primit din partea lui Leni poate fi pentru mine o problemă mă umilea. Ideea de a juca piesa mi se părea trivială […] Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?… El trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect.

Ce îi dă curajul să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat. Nu înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg. De câteva ori aş fi izbucnit în lacrimi privindu-l. Noaptea l-am auzit gemând din odaia lui, ţipând – şi am simţit că mai e cineva în casă, afară de noi, cineva care era moartea, destinul – nu ştiu cine. Am plecat de acolo răvăşit, ameţit.

Dacă lucrurile ar avea vreo sancţiune, vreo consecinţă, eu n-ar mai trebui să-mi continui viaţa mea de până acum. N-ar mai trebui să pot. Dar uit – şi revin la existenţa asta inconştientă de om oarecum valid”.

De la Roman, Sebastian s-a întors şi cu manuscrisul Inimilor cicatrizate, care, graţie intervenţiilor sale, a fost publicat după numai o lună. După a doua vizită la Roman, se întoarce mai împăcat, amintindu-şi de tangourile şi foxtroturile pe care Blecher i le cântase la acordeon, mărturisind, impresionat de „efortul de bucurie” al acestuia, că se simţea emoţionat de resursele, încă neatacate, de copilărie, de umor şi de exuberanţă ale prietenului său:

„ Îmi povestea diverse jocuri de astă vară, când era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete bătuseră un aviz: «Este interzis a se sui pe catarg şi a scuipa de sus în camera maşinilor»”.

În urma acestei vizite, Blecher îi trimite lui Geo Bogza o scrisoare în care îi dezvăluie efectul liniştitor pe care îl aveau vizitele lui Sebastian asupra sa: „Pentru două zile a fost la mine Mihail Sebastian. […] am avut o imensă bucurie că a venit să mă vadă, el mă linişteşte şi mă înţelege până în adâncul sufletului”. La rândul său, Sebastian va fi profund marcat, reminiscenţele acestei vizite fiind transfigurate în Jocul de-a vacanţa. Personajul Bogoiu trăieşte, în imaginaţie o viaţă de marinar, jucându-se de-a vaporul…

În ianuarie 1937, după incinerarea lui Holban, Sebastian primeşte o „scrisoare-testament” de la Blecher, în care îi dă diverse instrucţiuni pentru manuscrisele lui, pentru perioada următoare morţii sale. În martie consemnează în Jurnal venirea lui Blecher la spital în Bucureşti şi hotărârea acestuia de a se sinucide, urmată de ruperea tuturor manuscriselor: 80 de pagini din noul roman început şi 70 de pagini dintr-un jurnal. Gândul sinuciderii îl va încerca şi pe Sebastian câteva luni mai târziu, când în primele zile ale noului an, părăsit de toţi prietenii şi lovit la picior, trăieşte într-o noapte momente de spaimă, provocate de umflătura de la picior, la atingerea căreia revede primul capitol din Inimi cicatrizate, intuind – vag – senzaţiile dureroase pe care i le împărtăşise Blecher în repetate rânduri.
Pe 5 iunie 1938, la puţin timp după moartea lui M. Blecher, surprindea în Jurnal naunţe şi limite ale prieteniei lor:

„Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârşit îndurătoare, ci la viaţa lui, care mă cutremură. Era o suferinţă prea mare pentru a primi o compasiune, o tandreţe. Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia ca într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea faţă de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puţin, mă ţinea departe, ca la porţile unei închisori, în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieşi. Îmi spun că aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca şi cum le-am fi avut într-un «parloir». Şi după ce ne despărţeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea el?”.

Alături de Bogza, de Saşa Pană şi de Eugen Ionescu, Sebastian a fost printre primii care au salutat cu surprindere viziunea inedită şi tulburătoare pe care o aducea Blecher în spaţiul nostru literar. A publicat încă din 1936 o cronică interpretativ-laudativă, la scurt timp după apariţia romanului Întâmplări în irealitatea imediată, însufleţit de revelaţia şi satisfacţia descoperirii unui scriitor autentic:

„Rareori certitudinea de a mă afla în faţa unui scriitor de vocaţie a fost mai directă decât la lectura cărţii acestui tânăr debutant. […] Blecher începe în scrisul său ceva nou, deschide o lume de senzaţii, imagini şi gânduri cu desăvârşire diferenţiate. De la primele pagini eşti prins într-un peisaj sufletesc pe care îl simţi pentru prima dată adus la lumină. […] calităţile literare ale lui M. Blecher sunt excepţionale. […] Ce este tulburător în scrisul lui Blecher este extrema sa luciditate. Nu se poate aliaj mai straniu decât această simţire fabuloasă şi această inteligenţă analitică […] Nu cred să mă înşel. Cred că apariţia lui M. Blecher în literatură este un fapt revelator şi un moment de care se va ţine seama”.

În iulie 1938, Sebastian publică în Viaţa Românească, la câteva săptămâni după dispariţia prematură şi dramatică a lui Blecher, nu un articol, ci de-a dreptul un studiu (cu accente de necrolog), în care îl plasează pe M. Blecher printre scriitorii cei mai importanţi ai literaturii interbelice, în ciuda operei neterminate (aşa cum avea să rămână şi a sa). În toate comentariile sale, Sebastian insistă pe singularitatea scrierilor blecheriene în peisajul literaturii române, o singularitate care îl surprinde aşa cum l-a surprins şi unicitatea romanului matein.
Nu se înşela câtuşi de puţin Sebastian, căci azi M. Blecher este considerat unul dintre cei mai valoroşi prozatori români, cu cărţi publicate peste hotare, cu romanele dramatizate şi transformate în spectacole de teatru în regia lui Radu Afrim, cu mulţi simpatizanţi reuniţi pe internet, sub numele de „blecherieni”.

(Acest subiect este dezvoltat în volumul Sebastian și lumea lui, Editura ART, 2013)