Istoria descriptivă a literaturii române, proaspăt ieșită din tipar, propune o schimbare de direcție în istoria literară, o schimbare necesară care merita o discuție ceva mai amplă decât simpla dare de seamă cronicărească. De aceea m-am bucurat că profesorul Mircea Anghelescu a acceptat să  punem sub lupă mizele și deschiderile acestei ingenioase istorii a literaturii. În ce mă privește, a fost o plăcere să discut cu profesorul Anghelescu despre acest bildungsroman al literaturii premoderne, pus în pagină cu efervescența și eleganța unui critic literar de primă clasă.

Doctoranzilor de la Litere, din mai multe generații, le-au rămas întipărite în minte cele câteva cuvinte cu care vă începeți cursul de la Școala Doctorală: „E deja prea târziu!”. Haideți să începem de aici și să ajungem la ce înseamnă, pentru dumneavoastră, un traseu academic, o conduită științifică.

Cred că noi în general, în cultura română, avem un oarecare handicap (și nu numai noi, dar nu asta ne interesează acum). Am rămas în urmă cu bucătăria aceasta subterană a oricărei construcții, a pavatului șoselelor etc. și ne-am trezit acum cu scheletul construcției aruncat în aer.

Istoria presupune o continuă schimbare a metodelor ei. Nu e prima disciplină (ca să nu zic știință) pe care ne-au lăsat-o cei din Antichitate. Și s-a tot făcut istorie, narativă, expozitivă, de toate tipurile, iar noi ne-am lăsat cumva duși de valul diferitelor mode. Istoria trebuie totuși construită. La momentul acesta, când s-a făcut atâta istorie, ba chiar s-a și zis că suntem în post-istorie, noi încă nu știm bine despre ce e vorba. Și atunci, orice nou venit, care poate fi chiar și doctorand (adică cineva cu oarecare studii și care vrea să se specializeze într-o felie a istoriei) se trezește fără instrumentele necesare. Mai mult, continua transformare a conceptelor duce la continua transformare a modului în care vedem materia istoriei.

În mod clar, Istoria descriptivă… are și o alonjă teoretică. Îmi permit să fiu un pic iscoditoare și să vă întreb câte ceva despre acele lucruri pe care ați preferat să le treceți sub tăcere în carte. Din câtă istorie literară româneasă am citit eu, nu a fost greu să văd că metoda pe care o propuneți nu seamănă cu cele aflate acum la ordinea zilei.

Am, la începutul acestei cărți de istorie literară premodernă, câteva mirări și invitații. Printre care aceea că nu s-a discutat în ultimii 30 de ani, de când se poate discuta orice, conceptul de istorie literară, care este extrem de disputat nu numai în ultimii 30 de ani, ci în ultimul secol, pe toate meridianele literare. Îl discută, americanii cel puțin, care au un fel de obsesie nemțească a chestiunii. Ar fi trebuit să ne implicăm și noi în această problemă și să discutăm ce și cum facem cu istoria noastră literară. E o problemă care ar merita o dezbatere serioasă. Dar, într-un fel, ne-am complăcut într-o tradiție care e dominată de eseistică. Implicit, spun că ar trebui să discutăm, invit la discuție, oferind – cu toate riscurile pentru mine – chiar încercarea pe care am publicat-o ca punct de plecare.

Și acum unii critici scriu despre Odobescu, de pildă, ca și cum ar fi primii care îl citesc și îl validează după Călinescu. Ori, între timp s-a scris enorm, și nici nu mă refer la stratificări de ordin tipologic sau la perspective ceva mai moderne. Mă refer la simpla informație.

Desigur, eu vorbesc acum din propria mea experiență, ceea ce poate face să pară că duc discuția într-o zonă personală. Dar e numai alimentată de elemente personale. Ceea ce vreau să spun, de fapt, e că lumea nu mai citește. Nici măcar istoricii literari.

Iar unii istorici literari nu fac altceva decât să-și transforme vechile cronici în capitole de istorie literară.

Sigur, și bine ar fi dacă în cronicile respective ar exista și un început de discuție de ordin documentar.

De pildă, că tot a venit vorba de Odobescu, ziarul care a publicat cele două nuvele istorice ale lui Odobescu a mai publicat ulterior un mic anunț, despre care nu a vorbit nimeni, cum că urmează o a treia nuvelă istorică. E vorba de portretul lui Matei Basarab, pe care îl face în Pseudo-kynegetikos. E sintetizat acolo într-o pagină ceea ce ar fi putut să fie – dar nu a fost – a treia lui nuvelă istorică.

Ipoteza mea e că Odobescu a vrut să fie scriitor (cum povestește Heliade în Dispozițiile și încercările mele de poezie) și a încercat absolut toate genurile: sinteza critică, poezia, eseul, teatrul. Era un foarte subtil și rafinat cititor de literatură. Există catalogul bibliotecii lui, încă de când era la studii la Paris. Însă n-a fost servit de talent scriitoricesc, mai bine zis de invenție, și atunci eseul și scrisoarea au fost pentru el modalitatea principală de comunicare. Iar eseurile lui sunt extraordinare.

Sunt multe ipoteze de lucru pe care se poate broda începând de la niște detalii de tipul acesta. Trebuie doar să scormonești în căutarea lor.

Să vorbim un pic despre piața ideilor în istoria literară. De la Sainte-Beuve, Taine, Lanson și Brunetière până la, să spunem, Franco Moretti, cel din Grafice, hărți, arbori. Iar, la noi, începând cu Enea Hodoș* și ajungând până la cele mai recente istorii literare.

O primă întrebare ar fi: cine face istoria literaturii române și cine face o istorie a literaților români? Care e centrul de interes și amprenta pe care o lasă asupra unei epoci? Facem o istorie literară a mediului sau a autorilor? Eu nu am un cap teoretic, iar lecturile mele teoretice nu m-au împins spre speculație. Mă interesează filosofia disciplinei ca drum spre o sistematizare a ei bazată pe o logică mai degrabă umană.

După mine, nevoia de lecturi teoretice este justificată nu de nevoia de a cunoaște și a alege ce ni se potrivește, ci de a învăța o propedeutică a disciplinei, pe care ți-o fundamentezi în vederea unei teorii personale. Asta nu înseamnă că trebuie să dai o teorie originală. Nu-ți poți raporta felul de a vedea lucrurile decât la ceva care există, ceva care s-a spus deja. Trebuie doar ca respectivele teorii să poată fi adaptate unei perioade, unei condiții istorice.

Așa se întâmplă că o formă de „distant reading” devine extrem de utilă dacă avem de-a face cu sute sau mii de volume apărute într-un interval de timp foarte scurt. Am încercat să schițez o formulă de tipul acesta, având convingerea că literatura este o structură de artă, dar implicit culturală. Literatura (arta, în genere) este un fapt de cultură.

Și atunci ar fi dificil să fie discutată izolat.

Poate fi, la un moment dat, dar se cere apoi integrată unui context. Plus că mai există un avantaj: dacă discuția despre literatură capătă o turnură mai degrabă culturală, subiectul se deschide și pentru cei din alte domenii.

A fost prea absentă la noi încercarea de a încadra istoria într-un ansamblu teoretic cu un spectru ceva mai larg, și asta și pentru că, începând cu anul ’48, a funcționat la noi acea școală de sociologizare forțată.

Să dau un exemplu: Iancu Văcărescu ar putea fi considerat primul dintre romantici, o figură de tranziție, de trecere. Dar, iată, există un manuscris al lui la care mă întorc câteodată, făcut din sute de foi adunate la un loc, iar unul dintre lucrurile interesante de acolo e ceea ce ar părea să fie o istorie în versuri, care poate fi o traducere dintr-un poet arcadian. Se leagă de legenda mitologică a lui Phyllis (la Ovidiu o găsim în heroida a doua), cea care se sinucide din dragoste,  transformându-se într-un migdal căruia îi cad frunzele când logodnicul Demophoon se întoarce totuși, după mult timp, Phyllis plânge. E un simplu detaliu în economia generală, dar ridică câteva probleme pornind de la care se poate discuta altfel despre poezia de la 1820-1830 care trăiește în plină Arcadie, nu numai prin Metastasio, ci și prin Parini și ceilalți: de fapt, toată Arcadia, de la Sannazaro încoace, este prezentă în poezia sau măcar în imaginarul italian. Iar poeții noștri de la 1800 au cunoscut-o, începând cu Iancu Văcărescu, care este un poet și un personaj foarte interesant.

Iată că sunt locuri unde încă e nevoie de micile incursiuni ale unor specialiști.

E ceea ce ați făcut dumneavoastră cu prisosință. Și nu numai în cartea despre care discutăm acum.

Nu cu prisosință. E ceea ce am încercat, cât de cât, să fac. Și încă e spus cu generozitate.

Să luăm cazul lui Iorga. Sigur că el e un profet apocaliptic care se ridică precum magul din poveste, tună și fulgeră, și aruncă un torent de vorbe și de viziuni, dintre care o parte pot fi cât se poate de utile, dar altele sunt niște simple copilării. Jumătate dintre rezoluțiile lui nu mai sunt azi germinative, dar altele rămân valide. El spune că primul semnal al unei schimbări nu e schimbarea, ci predispoziția pentru schimbare. Deci, pentru literatură, nu e literatura însăși, ci traducerile. O spune luminos și cuprinzător.

Și încă ceva. Am pus un bemol în cartea mea, spunând că aceste noi traduceri au covârșit ceea ce se făcea și se citea la vremea respectivă. Nu, dar ele sunt un semnal. Iar aceste semnale sunt importante.

Tot de aceea, am observat, scrieți despre traduceri care au ajuns la un moment dat în mâna unui Negruzzi sau Eminescu.

Exact. Chestiune de care nu mi-am dat seama de la început. Apoi, când i-am realizat importanța, am revenit și am adăugat aceste detalii semnificative. Nu le căutasem în mod special. Ce am scris e o eboșă, e o viziune despre istoria literaturii care se potrivește, cred eu, perioadei despre care vorbesc. Dar travaliul este imens.

În facultate nu am studiat literatura română cu profesori de primă mână. Era cea de-a doua specializare.

Erați student la Limbi Străine, iar prima specializare era araba.

Da. Deci, o mulțime de noțiuni de bază îmi rămăseseră necunoscute. Nici nu mai țin minte dacă se învăța alfabetul chirilic. Iar toate documentele de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, scrise în chirilice, sunt extrem de greu de descifrat și îți trebuie o confruntare permanentă cu originalul, dacă e vorba despre o traducere. E ceva ce eu am făcut din pură pasiune, dar e o chestiune dificilă.

Aveți un capitol fascinant în Istoria descriptivă… despre Ioan Cantacuzino.

E un autor care m-a entuziasmat. Nu eu am atras atenția asupra lui, dar l-am citit și am găsit câteva chestiuni de nuanță care nu fuseseră discutate până acum. Din familia Cantacuzinilor, într-o perioadă istorică în care trebuia să fii duplicitar, el și-a ales de mic un anumit drum. A intrat în armată, a fost un antiotoman convins și viza politic posibila alianță cu Transilvania și Moldova. Nu i-a ieșit pariul, s-a compromis, iar pe la 1799 a trebuit să iasă din sfera publică. S-a dus la curtea Ecaterinei a II-a și a primit o sinecură, începând să facă literatură. Așa apar volumul de Poesii noo și traducerile din Rousseau și alții. Cel mai interesant e că după aceea va lucra ani de zile la traducerea din Pope, Essay on man, poema care a fost tradusă în toată Europa, devenind o adevărată piatră de încercare pentru gânditori. Felul în care traduceai dădea interpretarea ideii de perfecțiune și fericire umană. Omul secolului al XVIII-lea își dorea să atingă idealul fericirii. O spun diverși și o spune Pope în acest text.

Istoria… dumneavoastră abundă în detalii pe care le-aș numi semnificative, care mută într-un fel sau altul centrele de greutate. Dar sunt și asemenea detalii care, să zicem, au rămas pe dinafară atunci când a trebuit să contrageți totul într-un volum?

E o chestiune pe care nu am introdus-o în carte. Despre Argineanu din Țiganiada lui Budai-Deleanu, legat de Arghir și Elena, care la rândul ei se leagă de o etimologie care a pătruns dintr-o carte ungurească tradusă și în română. Elena cu părul de aur reprezintă minele de aur din Transilvania, dar pe cine îl simbolizează Arghir (care se leagă de argint)? Aron Densusianu arată că, după un istoric ungur, argintul ar reprezenta gloria Italiei și l-ar simboliza pe Traian. Cum încadrăm acest caz? E literatură, e istorie, e o retrospecție și o invenție fără nicio semnificație? Dacă nu punem pe masă toate ipotezele și nu le discutăm, nu avem cum să lămurim o situație de tipul acesta.

Aici e și o chestiune de intuiție. Pentru că, dincolo de investigația pur filologică, sunteți dintre criticii care au un anume fler când vine vorba de istoria literară. Să mă corectați dacă greșesc. Într-un anumit sport se spune că ai sentiment du fer („simțul fierului”), un fel de intuiție prin care poți anticipa mișcările adversarului. Termenul e din scrimă și nu e întâmplător (poate îmi spuneți dumneavostră de ce). Există ceva asemănător, un tip de intuiție similară și în istoria literară?

Deci știi că am făcut scrimă la un moment dat. Acest simț al fierului e și el rezultatul unui exercițiu de lungă durată. La fel e și în literatură. E un simț care se educă. Există o devenire și un ritm care ar trebui respectate. De aceea cred că e bine ca un aspirant în istorie literară să aibă o rubrică săptămânală, de pildă, care să-i imprime o anumită conduită a scrisului.

Ai citit Mistificțiunile, știi despre ce e vorba. Cartea s-a născut întâmplător dintr-un dosar în care pusesem chestiunile referitoare la Cuvântul de îngropare la moartea lui Ștefan cel Mare. Am dat peste polemica respectivă și am pus-o într-un dosar. Apoi am adăugat acolo toate acele chestiuni bizare cu care nu știam ce să fac. Așa s-au născut Mistificțiunile.

Filologia e una dintre meseriile în care ajungi să folosești foarte puțin din tot ce acumulezi. E vorba de un 5%, ca la locomotiva cu abur. Restul rămâne în fișe. În anii ’80, am avut o bursă în America. Am stat mai tot timpul prin bibliotecă, la Bloomington, și am adunat fișe. Sunt și astăzi plicuri pe care încă nu le-am deschis.

Dar nu e vorba numai de experiență. Spuneți, la un moment dat, în capitolul despre Ion Budai-Deleanu, că nu vă imaginați că mai există cineva care să facă o lectură de plăcere Țiganiadei. Dar dumneavoastră sunteți pasionat de această perioadă. Cum citiți literatura de secol XIX?

Nu mai pot citi cu o privire ingenuă. Dar asta nu înseamnă că nu o fac cu plăcere. Dimpotrivă, mă motivează, e ca un viciu. Încă de la începutul unei lecturi, caut ce e în profunzimile textului. E un fel de detectivistică de la care nu mă pot abține. Trebuie să dai la o parte stratul de lac de deasupra obiectului ca să ajungi să vezi din ce e făcut. Așa fac și copiii care strică jucăriile ca să vadă cum sunt asamblate. Și la fel e și în literatură.

Dar pot spune că sunt un om fericit, e ceea ce mi-am dorit să fac încă de mic.

În adolescență, eram ordonat (mama nu ar fi fost de acord cu această afirmație). Îmi făcusem un dosar unde adunam cronicile literare din ziare. Încă de atunci mi-a plăcut să urmăresc viața literară.

De pildă, știi că unul dintre romanele lui Sadoveanu e rezultatul unei prinsori. Cineva din redacție îi spusese că are un stil deja clasat și recognoscibil. Iar Sadoveanu a vrut să demonstreze contrariul, așa că a scris Oameni din lună, un roman apărut în Viața românească în foileton. Semna, parcă, Silviu Deleanu. L-au dibuit pentru că, la un moment dat, Sadoveanu scrie acolo „talăngile păleau lin”. Ei bine, eu aveam, în colecția bunicilor, revistele în care fuseseră publicate toate aceste lucruri, le urmăream cu pasiune, retrăind într-un fel emoțiile cititorilor din urmă cu multe decenii.

Doar ați spus în mai multe rânduri că sunteți fiu, nepot și strănepot de învățător.

Nu fiu, mama a fost profesoară, dar tipologic așa este. În dosarele lui Hașdeu de la Academie am găsit și răspunsurile străbunicului meu, a cărui fotografie o țin și acum în fața biroului.

Literatura de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea nu e întotdeauna una extrem de izbutită estetic. Nu e un secret. Aveți vreo plăcere vinovată? Vreun text care, chiar nefiind o bijuterie literară, vă cucerește? Eu mărturisesc că am o pasiune pentru Doritorii nebuni, al lui Bolintineanu. Din când în când, mă întorc la acel text.

Nu cred. În orice caz, nu de literatură propriu-zisă. Sunt anumite texte ale unor critici literari la care îmi place să mă întorc din când în când. Printre ei e Lovinescu, într-o fază mai timpurie. Chiar și Ibrăileanu, care-mi plăcea mult încă de când eram copil, și chiar și în facultate. Există în mod cert o vână sociologică în formația mea.

Am stabilit deja că aveți o metodă care schimbă un pic modul în care se face istoria literară la noi. Dar nu e doar atât. Schimbați și preconcepțiile noastre legate de ce se salvează din premodernism. Spuneți, la un moment dat, că până acum noi căutam ceea ce era senzațional în această perioadă. Ce spărgea tiparele. E o pistă falsă, spuneți, pentru că prefigurări ale marilor schimbări se găsesc peste tot. Trebuie doar să ai o lupă potrivită pentru a le găsi.

Sigur, depinde pe ce fereastră te uiți afară. Dacă ai doar un ochi de geam, strada nu prea se vede. Toți autorii care au fost selectați la un moment dat de generația lor suportă examenul critic al generațiilor următoare. Și nu toți trec acest test. Problema mai delicată e cu înlocuirea acelora care, în timp, sunt uitați.

La suprafață ai marii autori care înfruntă veacurile. Dedesubtul lor, se luptă semizeii, cei care decad, revin și tot așa. Jos de tot, în infern, sunt cei care au umplut paginile revistelor.

Dacă tot am ajuns aici, v-aș cita din Am fost martor: istoria literară ca depoziție: „Cum ar fi arătat deci literatura română în care Budai-Deleanu şi-ar fi putut publica Ţiganiada la începutul secolului al XIX-lea şi Eminescu ar fi găsit-o în Lepturariul lui Pumnul? Cum ar fi arătat literatura română dacă cele câteva sute de exemplare ale Însemnărilor lui Golescu s-ar fi răspândit încă dinainte de 1828, de epoca reformelor impuse şi de valul de călătorii în străinătate din anii ’40? Putem visa, dar de ştiut, n-o vom şti niciodată…”. Lucrurile ar fi putut arăta cu totul altfel, într-adevăr. Mai ales că dumneavoastră spuneți că din literatura aceasta a secolului al XIX-lea iradiază, de fapt, toată literatura care va urma, până în prezent.

E adevărat. Așa am spus și așa cred. Dar problema cărților care s-au pierdut pe drum și au fost descoperite prea târziu e complicată. De multe ori, e vorba de un accident care, privit din perspectiva posterității, era făcut să fie astfel.

Fac o mișcare de derută și schimb un pic direcția, apropo de personajele pe care le-am discutat și în carte, de pildă la Ioan Prale și la combinațiile de cuvinte aparent absurde, pe care Călinescu le ironizează. Pe de-o parte, am explicat de ce trebuiau să arate așa, pentru că trebuiau să se potrivească cu ritmul și cu accentul versurilor. Dar am mai găsit urmași care procedează cam în același fel. Există o predispoziție pentru agresiune împotriva limbii ordonate, e vorba de ideea de a agresa formule lingvistice stereotipe pentru a le încărca cu valoare mai mare de sensuri și sugestii. Predispoziție care e a poeților suprarealiști. Nu am o explicație, ci doar am înregistrat fenomenul.

Plănuiți să continuați Istoria descriptivă…?

Sigur că da. Există o vorbă: poartă-te ca și când ai muri mâine, lucrează ca și cum ai fi veșnic.

Ce vom avea în cea de-a doua parte?

Urmează secolul al XIX-lea, în care se dezvoltă acei autori pe care îi anunță primii romantici, ca să le spun așa. Toate acestea sub aura lui Heliade Rădulescu, ajungând până la Alecsandri. După care urmează un Eminescu pe care nu-l văd încă introdus într-o istorie descriptivă de tipul celei pe care o fac eu, pentru că el e undeva deasupra curentului.

Mie mi se pare că Eminescu are precedențe care ar trebui căutate și la Nicoleanu, și la Asachi, și la alții. În poezia de dinaintea lui există elemente preeminesciene. Sigur că asta ar însemna, într-un fel, să-l cobor de pe piedestal.

Dar, cred eu, ar fi și acesta un lucru cât se poate benefic pentru discursul despre Eminescu, câteodată prea exaltat.

Văzând și făcând. Poate că și supralicitările ne-au făcut să ne îndepărtăm, de fapt, de Eminescu.

Și, poate, vom relua atunci discuția începută acum și vom vorbi și despre următorul volum al Istoriei. Dar, până atunci, să facem un bruion, o simulare. Cum ar arăta o istorie a literaturii române contemporane făcută în acest fel? Sau, mai bine zis, vreți să ajungeți atât de aproape cu Istoria descriptivă?

Aș continua, de ce nu, până la Primul Război Mondial. Dar nu o voi aduce până în prezent, înțelegând prin literatură contemporană producția literarară începând cu ani ’50-’60 încoace. Nu e ușor de cuprins. Cred că pentru această perioadă trebuie o altă perspectivă și un alt istoric literar care s-o aplice.

Aș încheia cumva rotund discuția noastră, întorcându-mă un pic la începutul conversației. Dacă doctoranzilor le spuneți că „e deja prea târziu”, ce ați spune tinerilor cercetători care fac istorie literară?

E un lucru serios care nu se poate face decât serios. Ori accepți să te zidești ca Ana lui Manole, ori te vei mulțumi cu mărunțișuri. Admițând că poți obține numai mărunțișuri, chiar și făcând sacrificiul suprem. Există și o satisfacție a acestei meserii, îți dă o anume libertate. Cei care vor să facă un doctorat de acum înainte, ar trebui să-l facă zâmbind, și nu gâfâind de la o săptămână la alta ca să mulțumească un profesor sau altul.

 

*M-ai întrebat, în timpul interviului, ce părere am despre istoriile literare și m-ai invitat să discutăm puțin despre „piața ideilor” în acest domeniu, iar eu am eludat chestiunea. Mi se pare în continuare prea importantă pentru a fi discutată, stante pede, într-un interviu, dar acum aș vrea să revin puțin la figura și manualul lui Enea Hodoș, despre care n-ai adus vorba întâmplător, cred. Nu-l am în bibliotecă și nu l-am revăzut de mult, dar mi-ar fi fost util pentru cercetarea mea, nu numai pentru că pomenește legenda lui Arghir și Elena, de care am discutat, dar și pentru că este – la 1893 – un cunoscător și un comentator foarte interesant al literaturii noastre: între altele, fără să fie un „exaltat”, e un admirator al lui Eminescu, pe care îl consideră unul „dintre cei mai mari poeți lirici ai lumii”, cu „gândiri puternice și bogate, turnate în vorbe puține și surprinzător de potrivite pentru exprimarea lor”. Cine ar face o istorie a istoriilor literare, ar găsi aici material de prima mână.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *