Bookaholic

Cu magia, delicateţea şi virtuozitatea dintotdeauna ale artei sale, Alessandro Baricco propune în Mireasa tânără o neobişnuită poveste de dragoste, între doi tineri meniţi unul altuia încă din copilărie, recreând în acelaşi timp o lume gata să se năruie. Critica italiană a plasat romanul în seria cărţilor de mare succes ale autorului.

Italia, începutul secolului XX. Sosită din Argentina, la împlinirea vârstei de optsprezece ani, în casa soţului făgăduit, Mireasa tânără afla ca Fiul e absent şi că va trebui să-şi împartă viaţa cu Familia. A cărei existenţă se dovedeşte plină de surprize, căci peste toţi membrii săi pluteşte un puternic blestem, acela de a muri în somn. Fata se vede aşadar nevoită să înveţe a trăi în ritmul ritualurilor zilnice menite să îndepărteze sorocul. Mama şi Fiica o iniţiază apoi în misterele sexualităţii şi ale feminitaţii, iar o bătrână prostituată îi dezvăluie, într-un bordel, istoria nespusă a Familiei. Trecând peste toate descurajările, Miresei tinere nu-i rămâne decât să aştepte întoarcerea Fiului.

„Niciodată, nici măcar pentru o clipă, locuind în lumea abstractă a Familiei, fata aceea nu încetase să înveţe. Aşa că acum ştia că nu există multe destine, ci doar o unică poveste, şi că singurul gest exact este repetiţia. Se întreba unde îl va aştepta pe Fiu, sigură că se va întoarce, şi unde anume se va întoarce Fiul, sigură că ea îl va aştepta mereu. Nu avu nici un fel de îndoială asupra răspunsului. Se prezenta la bordel, în oraş, şi ceru să poată trăi acolo.“

În aşteptatea Fiului rătăcitor care i-a fost hărăzit drept soţ, Mireasa tânără este iniţiată în arta iubirii în scene de un splendid erotism difuz. Alături de ea, în centrul naraţiunii lui Baricco trăieşte un personaj colectiv, Familia Fiului, cu figuri paradoxale, de un pitoresc rar întâlnit, din rândul cărora se detaşează Unchiul şi servitorul Modesto. La răstimpuri însă, îşi face apariţia un personaj improbabil şi surprinzător: naratorul, ale carui nelinişti se materializează în povestea însăşi, conferind cărţii aura reflecţiei asupra meseriei de a scrie.

„Cum am putea defini romanul Mireasa tânără de Alessandro Baricco? O capricioasă şi foarte îndrăzneaţă poveste de dragoste, o fabulă suprareală, o expunere filozofico-libertină? Sau, mai simplu, încercarea unui Narator (inventat de Baricco) care tinde să-şi exorcizeze prin scris obsesiile?“

Lorenzo Mondo – La Stampa

„Alessandro Baricco a scris un roman minunat, în care îşi demonstrează cunoaşterea literaturii, o cunoaştere a meseriei probabil fără egal printre contemporanii săi.“

Antonio D’Orrico – Corriere della Sera

„Baricco nu spune aici doar o poveste, ci o supune unei serii de experimente, de probe, ca şi cum ar vrea să-şi saboteze propriul roman, să-l întoarcă pe dos, arătându-i adevărul ascuns. Vocea naratorului se schimbă continuu şi pe neaşteptate, vocile se suprapun, şi printre ele îşi face loc şi aceea a unui scriitor, a marelui scriitor care povesteşte.“

Paolo di Paolo – Il Messaggero

„Mireasa tânără”, de Alessandro Baricco – fragment

Traducere din italiană de Gabriela Lungu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
©Humanitas Fiction 2016
200 p.

Deci Fiul avea o oarecare experienţă, şi totuşi sărutarea feciorelnică a Miresei tinere îl uimi peste măsură, fiindcă Mireasa tânără era un băieţandru, fiindcă era un gând de negândit, fiindcă era un gând pe care în realitate îl gândise mereu şi fiindcă acum era un secret pe care-l ştia. În plus, săruta într-un mod… Aşa că se simţi tulburat, şi când, cu multe luni mai târziu, Mama, aşezată lângă el, îl rugă să-i explice de ce dracu’ voia să se logodească cu fetişcana aia care, din câte ştia ea, n-avea nici sâni, nici fund, nici glezne, el rămase într-una din interminabilele sale tăceri şi apoi spuse doar: gura ei. Mama căutase în lista amintirilor ei o legătură între fetişcană şi termenul gură, dar nu găsise nimic. Suspinase deci îndelung, promiţându-şi ca pe viitor să fie puţin mai atentă, pentru că era evident că-i scăpăse ceva. Am putea spune că aceea a fost clipa în care fu cuprinsă de o curiozitate care, mulţi ani mai târziu, îi va dicta un gest instinctiv şi memorabil, cum se va vedea. În momentul acela însă, se limită să spună: De altfel se ştie că râurile se varsă în mare şi nu invers (multe din silogismele ei erau cu adevărat de neinţeles).

După acel prim sărut, lucrurile se precipitară în progresie geometrică, mai intâi în secret, apoi la lumina zilei, până la a duce un soi de lentă căsătorie, care este efectiv subiectul povestirii pe care o spun acum şi despre care, ieri, un vechi prieten m-a întrebat candid dacă are vreo legătură cu necazurile care mă omoară in aceste luni, deci în perioada în care spun această poveste care, crede vechiul meu prieten, poate să aibă o legătură cu povestea a ceea ce mă omoară. Răspunsul corect – nu – nu era greu de dat, şi totuşi am tăcut şi n-am răspuns nimic, şi asta pentru că ar fi trebuit să explic cum tot ce scriem are, evident, legătură cu ceea ce suntem sau am fost, dar în ce mă priveşte n-am crezut niciodată că meseria de a scrie se poate rezolva ambalând într-o manieră literară propria-ţi viaţă, cu jalnica stratagemă de a modifica numele şi uneori şirul întâmplărilor, când de fapt sensul cel mai corect a ceea ce putem face mi s-a părut întotdeauna acela de a pune între viaţa noastră şi ceea ce scriem o splendidă distanţă care, mai întâi născută din imaginaţie, apoi acoperită de meserie şi de dăruire, ne duce într-un alt loc, unde apar lumi, altădată inexistente, în care tot ce este intim al nostru, de nemărturisit al nostru, există din nou, dar într-un fel aproape necunoscut nouă, atins de graţia unor forme extrem de delicate, ca de fosile sau de fluturi. Cu siguranţă, vechiului meu prieten i-ar fi fost greu să înţeleagă, şi acesta e motivul pentru care am tăcut şi n-am răspuns nimic, dar acum îmi dau seama că ar fi fost mai folositor să izbucnesc în râs întrebându-l, şi întrebându-mă, ce naiba de legătură are povestea unei familii care ia micul dejun până la trei după-masa, sau a unui unchi care doarme tot timpul, cu neaşteptata înfrângere care mă şterge de pe faţa pământului (sau cel puţin asta e senzaţia pe care o am). Nimic, dar chiar absolut nimic. Dacă n-am făcut-o totuşi, nu e numai pentru că mi-e foarte greu să râd în perioada asta, dar şi pentru că sunt absolut sigur că, într-un mod subtil, aş fi spus un neadevăr. Deoarece fosilele şi fluturii există şi începi să-i descoperi în timp ce scrii, uneori nici nu trebuie să aştepţi ani de zile ca să reciteşti la rece – uneori îi intuieşti în timp ce vatra e fierbinte şi tu îndoi fierul. De exemplu, ar fi trebuit să-i spun vechiului meu prieten cum, în timp ce scriu despre Mireasa tânără, mi se întamplă să schimb brusc vocea naratorului, din raţiuni care în acel moment mi se par extrem de tehnice şi totodată uşor estetice, cu rezultatul evident de a complica viaţa cititorului, lucru neglijabil în sine, dar şi cu un supărător efect de virtuozitate pe care într-un prim moment am încercat chiar să-l combat, cedând însă în faţa evidenţei că eu, pur şi simplu, nu reuşeam să aud frazele acelea altfel decat făcându-le să alunece aşa, ca şi cum sprijinul puternic al vocii unui narator, clară şi distinctă, e ceva în care nu mai cred sau care devenise pentru mine imposibil de apreciat. O ficţiune pentru care îmi pierdusem inocenţa necesară. În cele din urmă ar fi trebuit să admit în faţa vechiului meu prieten că, deşi nu intuiesc detaliile, pot ajunge să mă gândesc că există o asonanţă între intermitenta alunecare a vocii naratorului în frazele mele şi ceea ce am ajuns să descopăr în aceste luni, în legătură cu mine şi cu alţii, adică posibila apariţie în viaţă a unor evenimente care nu au o direcţie, deci nu sunt poveşti, deci nu pot fi povestite şi, în definitiv, sunt enigme fără formă, destinate să ne facă să simţim că ne plesneşte capul, aşa cum demonstrează cazul meu. Într-un mod aproape involuntar reverberez derutanta lor absurditate în gestul artizanal pe care-l fac pentru a-mi câştiga pâinea de toate zilele, şi, chiar dacă e târziu, îmi vine să-i spun acum vechiului meu prieten, rugându-l să înţeleagă, că da, scriu o carte care are probabil legătură cu ceea ce mă omoară, dar îl rog s-o considere o admitere riscantă şi foarte personală, ce nu trebuie deloc amintită, deoarece, la urma urmei, puternica realitate a faptelor, care ajunge, o jur, să mă surprindă şi pe mine, este că, de fapt, în ciuda a tot ce se întâmplă în jurul şi înăuntrul meu, singurul lucru care cred că are acum cea mare nevoie de îngrijire, în sensul îmbunătăţirii sale, este povestea momentului în care, în geometrica curgere a pasiunii lor, Fiul şi Mireasa tânără se împiedecară de varianta neaşteptată a emigrării în Argentina, născută din bogata imaginaţie a unui tată neliniştit – sau nebun. In ceea ce-l priveşte, Fiul nu fu foarte tulburat, pentru că moştenise din familie o idee destul de palidă despre timp, în virtutea căreia trei ani nu erau în esenţă diferiţi de trei zile: era vorba doar de forme provizorii în provizoria lor eternitate. Mireasa tânără rămase însă ingrozită. Moştenise de la familia ei o spaimă exactă, şi în momentul acela înţelese că, dacă sfaturile bunicii o apăraseră şi salvaseră până atunci, totul ar fi fost mult mai dificil pe pământul acela străin, îndepărtat şi secret. Condiţia ei de logodnică o făcea să fie, aparent, în siguranţă, dar în acelaşi timp aducea la lumină ceea ce reuşise atâţia ani să ţină ascuns, adică adevărul evident că era femeie. Primi cu consternare hotărarea tatălui de a o duce imediat cu el, deşi era perfect inutilă acolo, şi ajunse să se întrebe dacă în hotărarea aceea neaşteptată a tatălui nu se ascunde o intenţie ambiguă. Plecă spre Argentina cu o valiză uşoară şi cu inima grea.

Despre Alessandro Baricco

Alessandro Baricco s-a născut în 1958 la Torino. Şi-a luat licenţa în filozofie cu Gianni Vattimo şi a studiat pianul la conservator. A publicat cronici muzicale şi două eseuri despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini (1988) şi L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1992). A debutat în literatură în 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007) şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai citiţi şi iubiţi scriitori din Italia. Au urmat Oceano mare (1993), Mătase (Seta, 1996; Humanitas Fiction, 2015), City (1999), Senza sangue (2002), Questa storia (2005), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014), De trei ori în zori (Tre volte all’alba, 2012; Humanitas Fiction, 2015) şi Mireasa tânără (La Sposa giovane, 2015).

A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Republica), adunate în volumele Barnum 1 (1995), Barnum 2 (1998), Next (2002) şi Barbarii. Eseu despre mutaţii (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer şi Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002; Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmul Legenda pianistului numit 1900, şi Davila Roa (1996). În 1993 a iniţiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul „Dragostea e un pumnal“, prin care încerca să arunce o punte între lumea poeziei şi publicul larg. După experienţa din radio şi televiziune, a înfiinţat la Torino o şcoală dedicată tehnicilor narative, purtând numele „Pickwick“, în care abordează, împreună cu grupuri de tineri scriitori, problemele prozei în era computerului.