Cred că odată cu nuvela La ţigănci mi s-a deschis cu adevărat apetitul pentru literatură. Dacă o citeşti la vârsta potrivită, adică în prima parte a adolescenţei, poate să aibă un asemenea efect. M-a făcut iniţial să-mi doresc să citesc scrieri în acelaşi stil, iar apoi pur şi simplu să citesc. Şi acum caut acel sentiment pe care mi l-a lăsat L” – dorinţa de a vedea mai mult dincolo de ceea ce interpretează simţurile noastre imediate, de a crede că poate să existe ceva mai mult decât ne-o arată realitatea, că în plină existenţă de zi cu zi, putem să descoperim ceva „altfel”, trebuie doar să ştim să privim şi să fim deschişi. Plus că, de atunci, am simţit că Bucureştiul are o altă încărcătură, Mircea Eliade a ştiut mereu să învăluie acest oraş într-o aură mitologică şi să te facă să îl priveşti cu alţi ochi, cel puţin mai îngăduitori. Deşi consider că Eliade are şi un mare potenţial teatral, nuvelele sale nu au intrat prea mult în atenţia scenei româneşti (poate pentru că, în general, literatura fantastică nu atrage atât de mult), aşa că montarea după La ţigănci”, la Unteatru, cu premiera în octombrie 2014, a fost o surpriză. Cu atât mai mult cu cât se îndepărtează total, şi bine face, de celebra reprezentaţie a lui Alexander Hausvater, în urmă cu aproximativ zece ani, la Teatrul Odeon.
Dacă în montarea lui Hausvater, perspectiva intra în registrul flamboaiant-baroc, cu decoruri impresionante, care aveau rolul de a-l face pe spectator să se simtă de la început parte a poveştii, alături de Gavrilescu, pe culoarul morţii, Andrei şi Andreea Grosu, la Unteatru, au mers pe abordarea minimalistă, din toate punctele de vedere. În ceea ce priveşte decorul, în acest spaţiu restrâns care este Unteatru, în plin centru al Bucureştiului, exact zona pe care Eliade o iubea şi pe care a înzestrat-o mereu cu o încărcătură simbolică profundă, e de la sine înţeles că alegerea trebuie să fie una redusă la minimum – asta nu înseamnă că îşi pierde din sugestie, dimpotrivă, de pildă candelabrul fantezist, multifuncţional, care domină scena, este adaptat pentru a servi intenţiei fiecărei scene în parte. M-a bucurat abordarea minimalistă şi a interpretării poveştii, de altfel complexe, a profesorului de pian Gavrilescu, cel care trebuie să facă faţă pierderii şi să îmbrăţişeze moartea ca pe soluţia în sfârşit salvatoare a unei vieţi ratate – ratate pentru că a trăit fără să ştie cum „să vadă” ceea ce era esenţial şi să nu se piardă în lucruri iluzorii. Fără exagerări sau încercări în acest caz inutile de aducere în contemporaneitate – inutile pentru că personajele din La ţigănci trebuie văzute oricum ca fiind atemporale –, perspectiva propusă de Andrei şi Andreea Grosu mi se pare că a surprins cu adevărat profunzimea nuvelei lui Eliade.
Richard Bovnoczki a reuşit să înţeleagă toate nuanţele personajului, toată sensibilitatea şi fragilitatea lui Gavrilescu, cel cu fire de artist („Pentru păcatele mele, sunt profesor de pian”) şi care nu poate, până la final, să priceapă sensul a tot ce a trăit şi a greşit. Richard Bovnoczki stăpâneşte arta de a transmite esenţa unui personaj prin limbajul corporal, iar în interpretarea sa, Gavrilescu transmite, chiar şi numai prin gestica excelent lucrată, nesiguranţele şi, în definitiv, drama sa profundă. Nu mai este nevoie să ne spună cum, la un moment dat în viaţă, un moment pe care nu şi-l aminteşte cu exactitate, ceva s-a rupt şi nimic nu a mai fost la fel: modul ezizant în care păşeşte şi se mişcă, felul în care îşi frânge mâinile dau nota exactă a unui personaj aflat la limita dintre viaţă şi moarte, care nu înţelege ce se întâmplă şi nu poate să pună cap la cap schimbările pe care le observă. Momentul cu cea mai mare încărcătură este scena în care Gavrilescu de fapt face trecerea către moarte, învăluit într-un giulgiu negru, din care se luptă să iasă, întreg corpul său părând a fi un ţipăt mut prin care vrea să se opună trecerii în cealaltă dimensiune. Richard Bovnoczki întruchipează un Gavrilescu sensibil, aiurit, un adevărat romantic rătăcit într-o lume plină de asperităţi, dar care are norocul să trăiască acea ruptură în liniaritatea existenţei şi i se oferă şansa recuperării a ceea ce pierduse. Deşi pare că nu a înţeles nici în momentul final ce i se întâmplă, căutând încă să se agaţe de lumea de aici – prin gestul de a-şi căuta pălăria –, Gavrilescu îşi găseşte abia în moarte împlinirea iubirii.
Trecerea către moarte este lină, aproape poetică, este un fel de răsplată a lui Gavrilescu pentru o viaţă ratată. Moartea nu este tărâmul întunecat la care de obicei ne aşteptăm, ci o călătorie molcomă, într-o seară de vară, când birjarul (Bogdan Cotleţ), un Charon modern, îi poartă pe Gavrilescu şi pe Hildegard (Mihaela Trofimov), iubirea lui din tinereţe, înspre o lume nouă, plină de promisiuni. Este lumea tinereţii permanente („Hei, tinereţe…”, spune birjarul atunci când Hildegard îl îndeamnă să mâne uşor, să nu se grăbească), căci aşa este lumea visului. Iar aici, visul şi moartea se suprapun, visul făcând, de fapt, trecerea către moarte: „Toţi visăm, aşa începe, ca într-un vis…”.
La ţigănci, spaţiul despre care toată lumea vorbeşte în şoaptă, cu ruşine, este, de fapt, un nonspaţiu, locul în care se produce ruptura în profan. Fetele, ţiganca, evreica şi grecoaica (Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian), simbol al ielelor, îi favorizează lui Gavrilescu trecerea către moarte, chiar dacă el nu-şi dă seama de ritualul pe care ele îl pregătesc (nu-şi dă seama de ce se întâmplă nici atunci când, după prima vizită la „la ţigănci”, se trezeşte doisprezece ani mai târziu, într-o realitate pe care nu o mai recunoaşte şi în care nu se mai încadrează). Vestimentaţia fetelor este singurul element modern – îmbrăcate în costume negre, simple, nu se suprapun pe imaginea tipică a ielelor româneşti, dar alura lor sobră este perfect compatibilă cu rolul lor de intermediari ai morţii.
Montarea propusă de Andrei şi Andreea Grosu propune un tip de teatru destul de puţin exploatat la noi – teatrul de factură poetică. „La ţigănci”, în care Richard Bovnoczki face cel mai bun rol din cariera sa, este nu numai un pas către redescoperirea lui Mircea Eliade, ci către apropierea de literatura fantastică, în general, şi de potenţialul său scenic.
La ţigănci, Unteatru
Regia şi adaptarea: Andrei şi Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturică
Cu: Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, Bogdan Cotleţ
