Bookaholic

Zilele trecute, un tânăr șofer, încercând să-și impresioneze prietena de pe scaunul din dreapta, a început să tricoteze printre benzi cu viteză. La un moment dat l-am văzut în oglinda retrovizoare cum, datorită unui calcul greșit, a derapat, a frânat brusc și era să lovească o altă mașină. M-am uitat la el și râdea. Râdea și domnișoara din dreapta lui. Mai încolo, la un stop, îi spun (politicos) să meargă mai încet și-mi face superior semn că ok.

Îmi venea să-l omor. Și furia îmi revine abrupt acum, când scriu. Mi-e greu să țin un ton civilizat și să nu descriu personajele astea două prin ceva zoo-epitete. Mi-a fost greu și atunci să-i vorbesc politicos. Am făcut-o totuși pentru că știu că nu-i nici civilizat, nici eficient să dai frâu liber emoțiilor. Mai ales furiei. Dar, credeți-mă, îmi venea să-i fac mașina guler. Îmi venea să-l învăţ minte să nu-și mai bată joc de siguranța și viața celorlalți. O fi bine sau rău că m-am abţinut?

În cartea sa, Moral Tribes – Emotion, Reason, and the Gap Between Us and Them (2014), Joshua Greene scrie că furia ar fi utilă. Nu mie, ci nouă, oamenilor, ca specie. Și nu doar furia, ci și alte sentimente înălțătoare cum ar fi disprețul, rușinea sau vinovăția. Greene desenează o teorie foarte interesantă a beneficiilor și limitărilor compasului moral alcătuit din emoții. Iată ce susține el, pe scurt:

Omenirea a ajuns unde a ajuns datorită cooperării. Pe aproape tot parcursul istoriei noastre, această cooperare s-a făcut în grupuri mici (triburi), aflate în competiție unele cu altele. Civilizația umană s-a clădit pe cooperarea în interiorul tribului și pe competiția cu tribul (satul, cetatea, regatul) vecin. Și de aici rezultă două bariere tensionate: Eu versus Noi și Noi versus Ei.

Eu versus Noi. Pentru a asigura cooperarea în interiorul tribului, omul a dezvoltat evolutiv un compas moral bazat pe emoții care împiedică indivizii să tragă țeapă și să încalce regulile. Dacă tribul meu iese la vânat mamut, interesul meu strict e să-i las să plece și să-i aștept în peșteră, la căldurică, să-mi aducă și mie un copan. Dar dacă toți am face așa, n-ar mai pleca nimeni la vânătoare. Interesul meu personal trebuia cumva subsumat printr-un mecanism interesului de grup. Și astfel noi, ca specie, am evoluat un sistem de emoţii care face exact asta: rușinea și vinovăția mă vor împinge afară, să contribui la efortul colectiv. Dacă totuși o să mă sustrag, pe lângă faptul că, probabil, nu voi primi de mâncare, mă voi lovi și de furia sau disprețul colectiv. Și uneori disprețul lovește mai tare ca foamea.

Dacă m-am trezit noaptea să-i fur colegului unealta de silex sau nevasta, nu risc doar o valoare egală, ca la un pariu. Dacă colegul se trezește și mă vede, nu mă va penaliza luându-mi el mie o unealtă sau nevasta. Nu. Se va înfuria și mă va omorî. Iar eu, știind asta, probabil că o să stau cuminte la locul meu.

Ruşinea, vinovăţia individului şi dispreţul celorlalţi pun paraziţii la muncă, iar furia păzeşte pepenii. Ceea ce înseamnă, spune Greene, că sunt emoţii folositoare. Cum să le gestionăm în lumea de azi e mai puţin clar. O lecţie dată şoferului nechibzuit m-ar fi costat sigur nişte efort şi foarte probabil nişte nervi sau chiar vânătăi. Iar beneficiul meu ar fi fost quasi nul, pentru că şansa de a mă reîntâlni cu specimenul este neglijabilă. Sigur, pot spune că fac un gest civic, dar furia manifestată ca spirit civic nu cred că e cea mai bună unealtă pe care o am eu la îndemână. Poate că ar fi trebuit cumva să îi trezesc sentimente de ruşine sau vină, dar habar n-am cum să fac asta la stop.

Noi versus Ei. Dacă despre prima parte a mecanismului moral prin emoţii ştiam deja (nu atât de detaliat şi documentat), partea a doua m-a lăsat cu Aha!. Competiţia dintre triburi (populaţii, regate, naţiuni, rase) se pare că este înscrisă şi ea în zestrea noastră genetică. Şi, spune Greene, ne-a ajutat major. Războiul, în accepţiune largă, este unul din cei mai importanţi catalizatori ai inovării. Înscrierea (şi azi) a acestei adversităţi în zestrea noastră genetică nu înseamnă că suntem determinaţi să ne comportăm xenofob. Şi mecanismul atracţiei sexuale e înscris în zestrea noastră genetică, dar asta nu înseamnă nici că nu reuşim să-l ţinem în frâu (de cele mai multe ori), nici că nu-i putem ocoli/păcăli scopul (prin contracepţie).

Ce spune Greene este că alocarea automată de etichete Noi şi Ei ne vine foarte natural şi că a avut sens în progresul nostru ca specie. Am tot concurat pe resurse cu ceilalţi începând din protoistorie. Tensiunea asta Noi versus Ei este potenţată de un set diferit de emoţii, care ne fac să ţinem cu ai noştri (patriotismul de toate nivelele, de la cartier la ţară şi de la trib la echipă de fotbal) şi să îi desconsiderăm (inseraţi aici tot spectrul de atitudini negative) pe ceilalţi.

Una din uneltele foarte interesante şi foarte studiate din această paletă de emoţii este dezgustul. Dezvoltat iniţial ca să putem evita consumarea unor substanţe care ne pot îmbolnăvi, dezgustul a fost împrumutat de codul moral. Curios e cât de repede se schimbă obiectul dezgustului public cu cultura. Dacă acum două sute de ani o femeie îmbrăcată în pantaloni ar fi generat oprobiul public, azi aşa ceva pare de neconceput. Dacă acum o sută de ani un băiat negru ţinând de mână pe stradă o fată albă ar fi produs reacţii violente de respingere, astăzi vederea unui astfel de cuplu nu stârneşte, în toate ţările civilizate, nici măcar o privire în plus. Astăzi, însă, doi bărbaţi gay care se ţin de mână pe stradă declanşează în multe locuri acelaşi dezgust produs acum un secol de amestecul rasial. Ceea ce nu face decât să demonstreze relativismul şi, în definitiv, lipsa de substanţă a barierelor mentale între Noi şi Ei, oricum am desena aceste categorii.

În lumea de azi, toţi Noii şi toţi Eii sunt mult mai în contact decât acum câteva zeci de ani. Iar competiţia între toate aceste grupuri nu mai aduce nimic bun. Ba dimpotrivă, împiedică o foarte necesară cooperare globală. Graniţele tribului nostru s-au tot lărgit până când au cuprins toată planeta. Jocul s-a schimbat, dar rădăcinile diviziunii sunt încă în noi, deşi nu mai folosesc la nimic. Îi urâm din ficaţi pe cei care nu votează ca noi, îi dispreţuim pe cei de la ţară, facem bancuri despre diverse naţii, folosim apartenenţe sociale, etnice sau rasiale ca pe invective. Şi, repet (citându-l pe Greene), tot acest comportament nu ne foloseşte la nimic. Ba, mai mult, ne încurcă.

Există, deci, un sistem de ghidaj comportamental bazat pe emoţii care ne face să trecem peste egoism şi să cooperăm cu grupul (Eu versus Noi), sistem, deci, foarte folositor, şi, pe de altă parte, un alt sistem, tot bazat pe emoţii, care ne face să ne ţinem departe de tribul vecin (Noi versus Ei), sistem de care ar trebui să scăpăm.

Dar ce ne facem, dacă şi acest al doilea sistem e scris în codul nostru genetic? Păi, luptăm cu el. Punem raţiunea la înaintare. Greene foloseşte aici o metaforă interesantă pentru felurile în care facem alegeri morale, descriind o „dual process morality”. Un proces este similar cu modulul automat al unui aparat de fotografiat şi reprezintă reacţia bazată pe emoţie. Avantajele sunt rapiditatea şi uşurinţa cu care lămurim o astfel de alegere, dar, pe de altă parte, modulul automat nu ştie să diferenţieze nuanţe sau situaţii speciale, le tratează pe toate la grămadă. Celălalt proces este similar cu reglarea manuală a setărilor aparatului foto şi reprezintă comportamentul raţional, utilitarian în viziunea lui Greene. Avantajul este abordarea diferenţiată a fiecărei situaţii, dezavantajul este efortul mental şi timpul alocat. Această împărţire este similară cu sistemele 1 şi 2 ale lui Kahneman, aplicate însă deciziilor morale.

Greene concluzionează spunând că ar trebui să folosim modulul automat (să ne ascultăm emoţia) în paradigma Eu versus Noi şi modulul manual (să ignorăm impulsul emoţional şi să apelăm la raţiune) atunci când e vorba de o dilemă Noi versus Ei.

Dar cum putem deosebi cele două paradigme? Moral Tribes ne dă un criteriu simplu: dacă nu avem de-a face cu o dilemă morală, dezbătută de societate, înseamnă că avem de-a face cu Eu versus Noi. Nu există dezbateri aprinse, articole de opinie, discursuri politice sau ideologii care să discute diverse variante de abordare ale dreptului şoferilor de a încălca regulile de circulaţie şi pe cele ale bunului simţ. Nicăieri furtul, crima, parazitismul social, infracţiunea nu sunt considerate a fi ceva bun. În astfel de caz (Eu versus Noi) să ne ghidăm deci, spune Greene, după stomac (a se citi emoţii). Şi atunci când suntem Eu, şi atunci când suntem Noi.

Dacă însă tema e una fierbinte, cu tabere, înseamnă deja că e vorba de Noi versus Ei. Tradiţionalişti versus progresişti, populişti contra imigranţi, vaccinişti contra antivaccinişti, adepţi ai globalizării versus constructori de ziduri, vegetarieni contra mâncători de carne, toate astea sunt dileme cu tabere pro şi contra. Noi versus Ei. Şi, în aceste cazuri, Greene ne sfătuieşte (foarte coerent, citiţi cartea, nu vă luaţi după articolul ăsta scurt) să ne înăbuşim partizanatul umoral, ura de ceilalţi, dezgustul şi intoleranţa şi s-o luăm utilitarian, contabil. Să judecăm dreptul la avort sau dreptul de a purta armă nu după cum simţim, ci după ce am cuantificat beneficiile şi dezavantajele tuturor variantelor.

Mi se pare asta o unealtă simplă şi directă de a ne ghida ce proces (automatic sau manual, umoral sau raţional) să folosim pentru a ne tranşa deciziile morale. Bine, cartea e evident mult mai complexă, metaforele sunt ingenioase, exemplele şi ilustrarea ştiinţifică (de la experimente psihologice sau sociale la ştiri internaţionale şi neuroimagistică) dau un stil aproape epic. Greene este om de ştiinţă (e directorul Laboratorului de Moral Cognition de la Harvard), cu expertiză în trei domenii, şi îşi pune cartea la intersecţia acestora trei: filosofie morală, psihologie şi neuroştiinţe. Am citit Moral Tribes ca pe un roman de Jules Verne atunci când eram copil, promit că o să vă placă.