Nu este cel mai uşor lucru să faci cronica unei integrale de proză scrută pe care critica de-a lungul vremii a tot ridicat-o la rang de cinste. Muriel Spark este una din acele autoare cu care nu te întâlneşti des în literatura universală, care poate să surprindă o dramă fără să o emoţioneze cu surplusuri de hormoni. La începutul acestei luni ar fi împlinit 94 de ani dacă ar mai fi trăit, iar integrala sa de proză scurtă, deşi a apărut pentru prima dată în 2001 în UK, nouă abia recent ne-a căzut în mână.
Într-o primă fază trebuie spus că fiecare din cele 41 de povestioare ar merita un scurt-metraj de 15 până la 30 de minute, textele ajutând foarte mult la un posibil demers de gen, întrucât stilul scriitoricesc al lui Muriel Spark este dens, concentrat, la subiect, economicos, aşa cum te-ai aştepta să fie un scenariu.
Cititorii care o cunosc pe Spark pentru romanele ei pot rămâne surprinşi citindu-i această colecţie, întrucât prezintă o varietate de stiluri şi subiecte abordate. Cartea cuprinde aproape toate genurile posibile, de la poveşti cu fantome, până la fantezie suprarealistă, comentarii sociale, mister, crimă, thriller psihologic, şi chiar şi o brumă de science-fiction. Povestirile nu au nicio ordine anume, nu sunt clasificate nici cronologic, nici în funcție de locul unde se desfășoară acțiunea.
Aceasta integrală de proză scurtă are aproape toate ingredientele şi condimentele existente în literatură, şi am putea-o recomanda împătimiţilor de lectură la fel de mult precum am putea-o face şi scriitorilor. Majoritatea povestirilor au fost scrise la mijlocul secolului trecut, când Muriel Spark era în febra prozei scurte, asta întâmplându-se înainte de a-şi dedica atenţia scrierii de romane.
Spark a câştigat câteva premii literare pentru povestirile sale, cea mai cunosuta fiind “Serafimul şi Zambezi”, cea care şi dă titlul cărţii. Cu “Serafimul şi Zambezi” a început propriuzis cariera literară a lui Muriel Spark, când aceasta a câştigat un concurs de proză scurtă organizat de publicaţia The Observer în 1951. Textul (destul de scurt, de altfel) descrie montarea unei piese de teatru inspirată din naşterea lui Iisus, planul fiind să fie jucată în ajun de Crăciun, pentru un grup de britanici din zona tropicală a Africii.
Scurtă este şi “Să fi văzut ce mizerie”. În doar 6 pagini, autoarea adoptă aici o voce narativă străină de cea cu care şi-a obişnuit cititorii, pe care o foloseşte pentru a ţese o poveste convingătoare despre snobism şi modul cum diferă de la o clasă socială la alta. Și pentru că am menționat de snobism, nu pot sa nu amintesc textul “Snobii”, unde, cu o ironie delicioasă, povestirea descrie o zonă socială britanică de care nu am mai auzit demult povestindu-se.
“Revelaţia domnişoarei Pinkerton” contribuie la stropul acela de SF de care menţionam în început. Povestirea descrie un cuplu de vârstă mijlocie, aparţinând clasei de mijloc din Anglia, care are o întâlnire de gradul H cu o farfurie zburătoare. Umorul şi ironia folosite de Muriel Spark descriu aici una din acele reguli pe care un autor le are, şi anume de a se abate din când în când de la orice convenţie posibilă, doar pentru a se bucura de ce îi poate veni la mână.
În contrast cu majoritatea textelor din această carte, este şi un grupaj de povestiri/ nuvele/ micro-romane, de o lungime, așadar, mai mare, cel mai de seamă din punctul nostru de vedere fiind “Pasărea Du-te Du-te”. O nebunie în proză, cu multe personaje şi multiple fire narative, care se desfăşoară pe o lungime de câteva zeci de pagini, “Pasărea Du-te Du-te” are tot ce ai putea regăsi într-un roman psihologic. Claustrofobie, dramă, tensiune, nebunie, răzbunare, ironie a sorții – toate se regăsesc ca tematică, iar personajele au timp să şi copilărească, să facă greşeli, să îmbătrânească şi să moară.
Povestirile lui Muriel Spark se citesc repede, nu au legătură una cu cealaltă şi poţi ţine pasul cu ele indiferent unde te prinde lectura vreunui text. Din experienţă proprie, într-o călătorie cu metroul se bifează aproximativ două texte scurte. Curiozitatea se naşte de la o pagină la alta, de la o poveste la alta, pe măsură ce îţi dai seama că nimic nu seamănă cu ce ai mai citit în această carte. Până la sfârşit, autoarea îţi transpare polivalentă, pierzându-şi vocea narativă în diverse personaje. Când termini de citit și cea de-a 41-a povestire, deja îţi este suficient surescitată atenţia, încât să vrei să faci pasul şi la un roman semnat Muriel Spark.
