Toate diminețile lumii este un roman scurt, epurat, scris de Pascal Quignard (câștigător al premiului Goncourt în 2002) într-un stil clasic care dezorientează și provoacă prin simplitatea cu care își întâmpină cititorul încă de la primele rânduri: „În primăvara lui 1850, Doamna de Sainte Colombe muri. Rămâneau după ea două fetițe, de doi și de șase ani. Moartea soției sale îl lasă pe Domnul de Sainte Colombe nemângâiat. O iubea. Atunci a compus Mormântul Regretelor”.
Acest incipit surprinzător intensifică misterul titlului poetic. Simplitatea frazelor, narațiunea comprimată și lipsită de analiză psihologică explicită, dialogurile și descrierile minimale lasă impresia unui stil auster, dar lectura de profunzime relevă acestă scriitură ca un soi de punere în abis chiar a personajului central: un taciturn cu manifestări sobre, reținute, însă cu o sensibilitate rară ce duce interpretarea la violă pe culmile geniului.
Pe de altă parte, economia mijloacelor ar putea fi determinată și de scrierea romanului cu scopul de a fi adaptat cinematografic. Filmul cu același titlu a fost regizat de Alain Corneau în același an (1991), având ca fundal inconfundabila muzică a lui Jordi Savall. De fapt, Quignard, el însuși pasionat de muzică (cu ajutorul lecturii și al muzicii și-a depășit crizele de anorexie și de „autism” din adolescență), a descoperit muzica lui Sainte Colombe datorită unei înregistrări realizate de Savall în 1976 și a scris numeroase lucrări pe tema muzicii, motiv pentru care a fost căutat de Corneau și rugat să scrie o carte care să stea la baza unui film.
Domnul de Sainte Colombe (personaj cu existență reală de altfel, numele fiind al unui muzician din Evul Mediu, compozitor și interpret la violă, ca și un alt personaj celebru al muzicii baroce din evul mediu francez – Marin Marais, discipol al lui Colombe și în realitate și în romanul lui Quignard) este unul dintre însigurații frumoși din literatură. Un om care alege însingurarea, rămânând viu prin pasiunea în care se amestecă muzica și amintirea femeii iubite. Amestec de prezență și absență, de frumusețe și duritate, de extaz și tăcere, de pasiune și sobrietate, de putere și slăbiciune, cartea este una a contrastelor emoționale, a unei sensibilități pe cât de fragile și intense, pe atât de greu de exprimat, dincolo de tăcerea și singurătatea însuflețite de muzică.
Toate diminețile lumii este o carte plină de melancolie reținută, care nu explodează în patetisme sau în lamentații, ci propune o reflecție discretă și asupra altor teme, precum straturile memoriei sau limitele limbajului. Solitudinea și tăcerea devin aici sonore, pline de uman.
După moartea soției, Domnul de Sainte Colombe rămâne nemângâiat, se retrage din lume și se dedică muzicii, devenind un maestru reputat, dar însingurat, care va refuza chiar și să mergă la curtea regelui. Preferă scândurile cocoțate în dud, căci își construise o baracă în grădină, unde exersează și câte 15 ore pe zi, oferind, din când în când, concerte împreună cu cele două fiice ale sale.
Aduce modificări violei, perfecționează arcușul, inventează o altă manieră de a ține instrumentul. Reușește să imite toate inflexiunile vocii umane, de la suspinul une tinere fete până la plânsul unui bătrân, de la respirația ușoară a unui copil, până la gâfâitul sacadat pe care îl provoacă plăcerea. Dă lecții de violă, dar nu oricui. Detestă Parisul și tropotul cailor. Își exprimă cu stângăcie emoțiile, abia dacă poate purta o discuție coerentă. Nu îi place să vorbească. La un moment dat, va reflecta tocmai asupra legăturii tainice dintre muzică și tăcere. Nu îi place nici tovărășia oamenilor. Nici a cărților. Doar muzica și imaginea soției sale. Fiecare crâmpei de amintire rămas de la aceasta e un motiv de fericire. Ba mai mult, muzica îi este însoțită de aparițiile spectrale ale femeii acum cu mâini reci.
Trăiește atât de rupt de lume și senzația că își aparține numai lui este atât de puternică și de tonică, încât nimic nu îl va face să renunțe la această însingurare. Dureroasă și minunată deopotrivă. Ceea ce pentru alții trece drept trufie, pentru el e singura șansă de a-și apăra omenescul profund, adevărul lăuntric căruia îi rămâne fidel. E un „demodat” care rămâne neclintit în fața ordinelor regale, reacțiile sale defensive fiind categorice, ba chiar agresive, strigând către trimisul regelui, abatele care își etala generozitatea de a-l scoate din noroi și zdrențe: „mai bine să-mi lumineze mâinile soarele asfințitului decât aurul pe care mi-l oferă el. Mai bine cu straiele mele de dimie decât cu perucile voastre înfoiate. Mai bine cu găinile mele decât cu violoniștii regelui, mai bine cu porcii mei decât cu sfinția voastră […] Sunteți cu toții niște înecați. De aceea întindeți mâinile. Și nu vă ajunge că vă înecați, dar vreți să-i trageți și pe alții după voi”. În construirea acestui personaj, găsim proiectată însăși personalitatea autorului care, în 1994, demisiona din toate funcțiile deținute la Gallimard, dedicându-se, ca și Colombe, doar artei sale, declarând că e mult mai fericit să fie liber și solitar.
Puterea muzicii și a iubirii sparge ritmul altfel aproape încremenit al cărții, romanul devenind intens în acele pagini care surpind transfigurarea umanului prin puterea muzicii și a iubirii trăite în intimitate, în retragerea din lume. O formă de comunicare în tăcere care dizolvă limitele raționalului. Sublimul pare imposibil de trăit altfel, romanul putând fi resimțit ca o partitură muzicală fremătând de viață tocmai în acele frânturi în care cresc, dincolo de lume, dincolo de moarte, muzica și iubirea.
„Toate diminețile lumii se duc pe un drum fără întoarcere” – este fraza care continuă tainic titlul cărții, adâncind un mister care poartă cu el, pe deasupra cuvintelor puține, poezie și imagini ale frumuseții înnăbușite, scăldate toate în melancolia unei lumini evanescente. Pe rafturile din mintea mea, Toate diminețile lumii stă exact lângă Novecento al lui Alessandro Baricco.
