Marin tocmai ieșea de la subsol, cînd un zgomot gutural, intens și dens ca un tunet i s-a rostogolit în urechea dreaptă, apoi în cea stîngă și a făcut un gogoloi în cap. Dar pe cer nu era nici pic de nor. Marin s-a dus pîn’ la poartă, s-a uitat lung în stînga, în dreapta. Nimeni. Așadar, s-a întors pe loc, convins că i s-a părut.
Valentin îl aștepta pe Marin în prispa casei. De-abia se înserase, prima sticloanță secase, iar Marin, precum v-am spus, coborîse în pivniță să mai scoată una. În clipa aia a auzit și Valentin strănutul. Uriaș, violent, ca și cum ar fi ieșit dintr-un nas cît un tulnic. Valentin s-a lăsat, instinctiv, sub masă, acoperindu-și capul. Dar n-a urmat nimic. Dar senzația nasului enorm, care și-a lăsat nările ude pe masă, nu l-a mai părăsit toată seara și n-a mai băut nimic.
Irinuca, fata mică a lui Marin, a sărit ca arsă. Își scria tema pentru a două zi, cînd bubuitul fornăit a răsturnat-o de pe scaun. Nedumerită, s-a uitat la mîinile ei, amîndouă fleșcăite și lipicioase. Ceva foarte mare strănutase peste ea. Iar rochița i se pătase. Tocmai aceea pe care o iubea cel mai mult. A izbucnit în plîns.
Gabriel tocmai descărca navetele de bere la magazinul universal din colț. L-a văzut, peste gard, pe Marin care ieșise la poartă cu mîna streașină la ochi și bubuitura l-a măturat din drum. L-a tîrît zeci de metri și l-a depus năuc între cioburi și navete, la picioarele popii Andreicuț.
Părintele se sprijinea în poarta bisericii. Pe el, valul zgomotos l-a izbit în plin și l-a lipit de gard, cu o forță inimaginabilă. Popa a simțit că-i sar plămînii în gît, iar rinichii îi coboară în călcîie, ochii i se umflă, gata să-i iasă din orbite. Noroc că senzația s-a terminat înainte să înceapă. Popa a răsuflat ușurat. Anteriul îi era vîscos ca o meduză. „Mulțumescu-ți Ție, Doamne!” a apucat să-și zică și l-a luat cu leșin. A rămas agățat de gard, ca un bețiv.
În același momnt, supersonicul despica aerul, chiar deasupra satului. Pilotul, Vasile Popescu, și copilotul, Barbu Văcărescu, au apucat să vadă norul din față crăpîndu-se în două, apoi ceva ca un nas uriaș și luminos străbătînd cerurile a slobozit o ploaie gelatinoasă care le-a spart avionul. Hublourile au sărit în bucăți și le-au intrat cu viteza fulgerului în carne. Cu un efort orb și automat, Vasile a acționat ejectarea. S-au prăbușit în cîmp, ca niște arici dureroși.
Exact în același timp, ceva mai departe, hăt, în Capitală, Grigoraș ieșea în balconul imens al Casei Poporului. Era liniștit, satisfăcut, senin, iar chipul lui rotund și roșu strălucea mulțumit. Totul decursese conform planului. Iar el, om în toată puterea cuvîntului, emisar al acestui popor neliniștit, leneș și nerecunoscător, înclinase balanța dreptății în direcția cea bună. Aștepta acum cu conștiința împăcată recunoștința mulțimilor. Să vină odată! Făcea în cap socoteli scurte, dar complicate și îi sălta inima de bucurie. În clipa aia, catapeteasma cerului s-a crăpat, iar viforul strănutului a spulberat clădirea cea mare de pe fața pămîntului. A rămas un morman de piatră, împănat cu sînge și cu oase. Grigoraș se uită năucit. În cap i se înfige o grindă care tremură scurt în aer și se prăbușește odată cu el, fixîndu-i țeasta de pămînt.
În același timp, în crîșma de la ieșirea din Pantelimon, Mironaș își șterge nasul cu degetele, se uită la tochitura pe jumătate mîncată, acum plină cu muci și cu coji cafenii, o dă deoparte scîrbit, ridică halba de bere și-și zice singur:
— Hai noroc. Am răcit!
Credit foto imagine principală: Florin Iaru.
