Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971) e unul dintre poeţii care merită citiţi în epoca noastră atât de puţin sensibilă la poezie. E un poet rafinat, cu versuri care au propria lor melodie interioară, cu imagini vizuale cinematografice, puternice. De altfel, el a publicat şi două cărţi de proză, Cartea tuturor intenţiilor (2006, reeditată în 2008) şi mai ales Apropierea (2010) – cel mai bun volum al lui de până acum – care arată că se poate face o proză la marginile poeticului de mare forţă şi de mare sugestie vizuală – dovadă că după Apropierea regizorul Tudor Giurgiu va face în curând un film.
Poezia e un lucru delicat, nu?, pentru care nu are toată lumea gust, răbdare şi mai ales informaţie. Fiindcă, fără o minimă cultură în materie, e cam greu să apreciezi şi să savurezi la justa măsură o carte de poeme. Şi totuşi, mai există o şansă, care se numeşte sensibilitate artistică şi chiar ureche muzicală. Poezia (bună) are întotdeauna o frazare a ei, o sintaxă a ei, care o scoate din sfera limbajului comun, deşi lucrează cu limbajul comun; şi nu trebuie să fie declamată pentru a sesiza acest lucru, poate fi citită la fel de bine – adesea chiar mai bine – în gând.
Aşadar, în 2011, poetul bistriţean Marin Mălaicu-Hondrari a publicat o antologie din versurile sale, care poartă titlul unuia din poeme, La două zile distanţă (Editura Charmides). Ea conţine trei cicluri de poeme: „Immigrant song. Poemele din Córdoba” (din perioada în care poetul chiar s-a aflat acolo), „Două poeme de dragoste” şi „Zborul femeii pe deasupra bărbatului”, ultimul apărut într-o primă ediţie în 2004, la Editura Eikon (un titlu cu adevărat cinematografic, nu?). Mai mult sau mai puţin direct, toate textele sunt nişte „poeme de dragoste”, fiindcă energia erotică a cuplului bărbat-femeie le traversează indiscutabil. Iar pe lângă pasiunea erotică, mai există una la fel de puternică în aceste versuri (câteodată fatală, cum se întâmplă în Cartea tuturor intenţiilor, o carte despre sinucigaşii literaturii): pasiunea pentru poezia însăşi. „Apropierea” chiar asta însemna, o forţă magnetică, o apropiere – inclusiv erotică – a câtorva personaje, prin magia poeziei.
Iată, nebunească, pasiunea pentru poezie: „eram singur şi nebun după poezie./ nu-mi trebuia familie/ nici să înalţ o casă;/ n-am plantat în viaţa mea un arbore./ eu voiam să scriu poezie” (Ce se trece sub tăcere, primul poem din volum). Sau iată, alegoric şi ironic, întâlnirea cu „copilul Poetry” pe „plaja unde Shelley a murit”: „plimbându-mă azi (ce vremuri cumplite!)/ pe plaja unde s-a prăpădit Shelley/ eram singur/ când din valuri copilul Poetry mi-a ieşit dinainte// prea bine nu mă simţeam,/ dar jur că nu mi s-apărut./ era chiar el – copilul Poetry/ (şi ieşea aşa cum se iese din mare:/ cu pieptănătura ferfeniţă/ cu degetele răşchirate/ şi cu grozavă poftă de-o ţigară)/ o! De nu l-aş fi recunoscut!/ (cum rareori e dat să-l vezi în astă viaţă…)// n-am apucat la ochi mâna să duc/ când un fior rece, un vertij, o amorţeală/ m-au făcut să mă frâng” (Întâlnire cu copilul Poetry pe plaja unde Shelley a murit).
Apropo de erotism, citez cel de-al doilea text din „Poemele de dragoste”, un poem cinematografic, alcătuit din două profiluri, câteva mişcări, câteva gesturi, nişte dungi de lumină şi un singur zgomot – lătratul unui câine:
o femeie străbate zece încăperi/ pentru a se feri de căldură.// se dezbracă lângă o cuvertură de lână.// un bărbat o urmează şi închide fără zgomot/ obloanele verzi.// e amiază./ într-un alt loc, s-ar fi auzit şoarecii.// pe trupul femeii cad dungi de lumină/ şi bucăţele de zugrăveală.// un câine latră o singură dată” (Ce ar fi trebuit să uit).
În poezia ce dă titlul secţiunii a treia, Zborul femeii pe deasupra bărbatului, cartea şi femeia se unesc într-una şi aceeaşi pasiune. Citez secvenţa a patra (şi ultima) a textului, extatic-incandescentă, transfigurată, cu accente biblice şi melancolii amare demne de un Iov postmodern:
stau pe un aerodrom/ la piept cu o carte în flăcări/ unde femeia îşi începe zborul/ iubita mea îmi aşternea de somn// o, ai milă/ păşunile verzi s-au deschis inimii mele/ dar e o capcană şi un gol de aer în inima mea/ şi inima mea e tristă ca un urs grizzly/ căci un urs grizzly zace în inima mea// vorbeşti despre o noapte ce va veni/ despre cartea ta iluzorie/ vorbeşti şi vorbeşti/ ticăie ticăie ceasul/ dar nimic nu întrerupe/ zborul femeii pe deasupra bărbatului// dansez şi mă cutremur/ iubirea-mi şi zborul tău străbate-vor vremuri”.
„Nebunia” poetului e, orice s-ar spune, indestructibilă, şi esenţială pentru patima, dar şi pentru delicateţea versurilor sale, cum stă mărturie această strofă atât de frumoasă din poemul citat mai sus:
cât de adânc crezi tu că poţi pătrunde/ cu pumnalul nebunia mea?/ mai degrabă cu o privire lunecând în havuz/ ca o ploaie scurtă pe spinarea unui cetaceu”.
Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanţă, Editura Charmides, 2011, 88 p.
