la doua zile distanta marin malaicu-hondrari

Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971) e unul dintre poeţii care merită citiţi în epoca noastră atât de puţin sensibilă la poezie. E un poet rafinat, cu versuri care au propria lor melodie interioară, cu imagini vizuale cinematografice, puternice. De altfel, el a publicat şi două cărţi de proză, Cartea tuturor intenţiilor (2006, reeditată în 2008) şi mai ales Apropierea (2010) – cel mai bun volum al lui de până acum – care arată că se poate face o proză la marginile poeticului de mare forţă şi de mare sugestie vizuală – dovadă că după Apropierea regizorul Tudor Giurgiu va face în curând un film.

Poezia e un lucru delicat, nu?, pentru care nu are toată lumea gust, răbdare şi mai ales informaţie. Fiindcă, fără o minimă cultură în materie, e cam greu să apreciezi şi să savurezi la justa măsură o carte de poeme. Şi totuşi, mai există o şansă, care se numeşte sensibilitate artistică şi chiar ureche muzicală. Poezia (bună) are întotdeauna o frazare a ei, o sintaxă a ei, care o scoate din sfera limbajului comun, deşi lucrează cu limbajul comun; şi nu trebuie să fie declamată pentru a sesiza acest lucru, poate fi citită la fel de bine – adesea chiar mai bine – în gând.

Aşadar, în 2011, poetul bistriţean Marin Mălaicu-Hondrari a publicat o antologie din versurile sale, care poartă titlul unuia din poeme, La două zile distanţă (Editura Charmides). Ea conţine trei cicluri de poeme: „Immigrant song. Poemele din Córdoba” (din perioada în care poetul chiar s-a aflat acolo), „Două poeme de dragoste” şi „Zborul femeii pe deasupra bărbatului”, ultimul apărut într-o primă ediţie în 2004, la Editura Eikon (un titlu cu adevărat cinematografic, nu?). Mai mult sau mai puţin direct, toate textele sunt nişte „poeme de dragoste”, fiindcă energia erotică a cuplului bărbat-femeie le traversează indiscutabil. Iar pe lângă pasiunea erotică, mai există una la fel de puternică în aceste versuri (câteodată fatală, cum se întâmplă în Cartea tuturor intenţiilor, o carte despre sinucigaşii literaturii): pasiunea pentru poezia însăşi. „Apropierea” chiar asta însemna, o forţă magnetică, o apropiere – inclusiv erotică – a câtorva personaje, prin magia poeziei.

Iată, nebunească, pasiunea pentru poezie: „eram singur şi nebun după poezie./ nu-mi trebuia familie/ nici să înalţ o casă;/ n-am plantat în viaţa mea un arbore./ eu voiam să scriu poezie” (Ce se trece sub tăcere, primul poem din volum). Sau iată, alegoric şi ironic, întâlnirea cu „copilul Poetry” pe „plaja unde Shelley a murit”: „plimbându-mă azi (ce vremuri cumplite!)/ pe plaja unde s-a prăpădit Shelley/ eram singur/ când din valuri copilul Poetry mi-a ieşit dinainte// prea bine nu mă simţeam,/ dar jur că nu mi s-apărut./ era chiar el – copilul Poetry/ (şi ieşea aşa cum se iese din mare:/ cu pieptănătura ferfeniţă/ cu degetele răşchirate/ şi cu grozavă poftă de-o ţigară)/ o! De nu l-aş fi recunoscut!/ (cum rareori e dat să-l vezi în astă viaţă…)// n-am apucat la ochi mâna să duc/ când un fior rece, un vertij, o amorţeală/ m-au făcut să mă frâng” (Întâlnire cu copilul Poetry pe plaja unde Shelley a murit).

Apropo de erotism, citez cel de-al doilea text din „Poemele de dragoste”, un poem cinematografic, alcătuit din două profiluri, câteva mişcări, câteva gesturi, nişte dungi de lumină şi un singur zgomot – lătratul unui câine:

o femeie străbate zece încăperi/ pentru a se feri de căldură.// se dezbracă lângă o cuvertură de lână.// un bărbat o urmează şi închide fără zgomot/ obloanele verzi.// e amiază./ într-un alt loc, s-ar fi auzit şoarecii.// pe trupul femeii cad dungi de lumină/ şi bucăţele de zugrăveală.// un câine latră o singură dată” (Ce ar fi trebuit să uit).

În poezia ce dă titlul secţiunii a treia, Zborul femeii pe deasupra bărbatului, cartea şi femeia se unesc într-una şi aceeaşi pasiune. Citez secvenţa a patra (şi ultima) a textului, extatic-incandescentă, transfigurată, cu accente biblice şi melancolii amare demne de un Iov postmodern:

stau pe un aerodrom/ la piept cu o carte în flăcări/ unde femeia îşi începe zborul/ iubita mea îmi aşternea de somn// o, ai milă/ păşunile verzi s-au deschis inimii mele/ dar e o capcană şi un gol de aer în inima mea/ şi inima mea e tristă ca un urs grizzly/ căci un urs grizzly zace în inima mea// vorbeşti despre o noapte ce va veni/ despre cartea ta iluzorie/ vorbeşti şi vorbeşti/ ticăie ticăie ceasul/ dar nimic nu întrerupe/ zborul femeii pe deasupra bărbatului// dansez şi mă cutremur/ iubirea-mi şi zborul tău străbate-vor vremuri”.

 

„Nebunia” poetului e, orice s-ar spune, indestructibilă, şi esenţială pentru patima, dar şi pentru delicateţea versurilor sale, cum stă mărturie această strofă atât de frumoasă din poemul citat mai sus:

cât de adânc crezi tu că poţi pătrunde/ cu pumnalul nebunia mea?/ mai degrabă cu o privire lunecând în havuz/ ca o ploaie scurtă pe spinarea unui cetaceu”.

 

Marin Mălaicu-Hondrari, La două zile distanţă, Editura Charmides, 2011, 88 p.

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *