În colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete”, a apărut în 2013, la Editura Humanitas, un amplu volum – cu ilustraţii la final, bibliografie şi note despre autorii mărturiilor – consacrat receptării de către contemporani a poetului Mihai Eminescu. E vorba de Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă.

Antologatorul îndeamnă, în prefaţă („Portret din cuvinte“) la o anumită relativizare a imaginii lui Eminescu în conştiinţa publică şi la receptarea circumspectă a mărturiilor despre poet ale contemporanilor. Lucrul mi se pare interesant pentru că, la destui ani după celebrul nr. 265/1998 al Dilemei (vechi), care propunea – stîrnind un adevărat scandal – demitizarea „poetului naţional” şi renunţarea la clişeele tradiţionale de receptare critică şi şcolară, iată că o editură mainstream precum Humanitas se hotărăşte să pledeze şi ea – de pe o poziţie de autoritate pe piaţa editorială – pentru o receptare nuanţată, contextuală a aşa-numitului „poet naţional”.

Volumul este structurat, cronologic, în cinci mari secţiuni, „I. Copilăria şi peregrinările tinereţii”, „II. Anii de maturitate”, „III. Anii tîrzii. Boala”, „IV. Evocări din anul morţii” şi „V. Povestiri, anecdote, imagini”. Cartea reuneşte mărturii ale colegilor de şcoală Ioan Slavici (coleg cu Eminescu la Viena) şi Teodor V. Ştefanelli (coleg de liceu la Cernăuţi şi apoi de universitate, la Viena), ale lui Titu Maiorescu, George Panu, Iacob Negruzzi, Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Mite Kremnitz etc. Alături de mărturiile acestora se află diverse evocări semnate de autori ale căror nume ne sînt astăzi necunoscute.

Atunci când Mircea Cărtărescu – în dosarul Dilemei – evoca înfăţişarea fizică a poetului (scund, masiv, păros etc.), care contravenea clişeelor romantice cu care eram obişnuiţi, el nu făcea decît să reproducă nişte mărturii contemporane.

eminescuFratele poetului, Matei, scrie, de pildă, în „Memoriu asupra familiei Eminescu”, text cu care debutează volumul de faţă: „Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura talpei era plin (Platfuss, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, faţa, un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pămînt, cu capul puţin aplecat în jos, şi mai totdeauna gînditor. Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară pînă răsărea soarele, aci dormea de cu seară pînă la amiază şi uneori şi pînă la 1 şi 2 p.m. Piciorul şi mîinile mici, ca ale mamei, dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, cînd rîdea cu mare poftă, şi rîs sincer. […] Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut, bea ţapăn, însă numai vin, rachiuri nu, bea ţapăn de la vîrsta de 14 ani. […] Revenind la fizic. Era foarte păros Mihai, pe pulpele şi cele de jos, şi cele de sus, credeai de-i omul lui Darwin“.

Din nou contrar clişeelor romantice, Ioan Slavici vede un Eminescu angajat şi pragmatic, atent la cei din jur, un om de autoritate prin ascendentul culturii şi raţionamentelor sale: „Adevărul e că el era om care trăieşte mai mult pentru alţii decît pentru sine însuşi, vede toate cele ce se petrec împrejurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune şi stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet şi cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată şi om de acţiune înzestrat cu bun-simţ practic, care ştie să-şi aleagă mijloacele şi e totdeauna gata să-nfrunte greutăţile de orişice fel” („Eminescu la Viena”).

Paginile cele mai picante ale volumului-antologie se referă la relaţiile lui Eminescu cu „sexul frumos”. Colegul său de liceu şi de studii la Viena, Teodor V. Ştefanelli notează: „[…] el ţinea mult nu la femei, ci la femeie (s.a.). Femeia era pentru dînsul idealul creaţiunii, a frumuseţii şi a perfecţiunii chipului omenesc. […] Eminescu nu fugea de societatea femeilor, dar nici nu o căuta. Dacă din întîmplare se afla într-o astfel de societate, el nu era retras sau ursuz, ci politicos, glumeţ şi voios”. Această imagine ideală despre femeie care îi este atribuită lui Eminescu e acreditată şi de Slavici: „„În ceea ce priveşte viaţa sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. Niciodată el nu vorbea despre femei decît avînd în vedere partea ideală a fiinţei lor şi despreţuia pe oamenii care aleargă după «fuste» ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvîrşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate, şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături, care nu sînt scurte, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle […]” („Eminescu – omul”).

Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, care ia lecţii particulare de română cu Eminescu şi va ajunge să-i traducă în germană poeziile Dorința, Peste vârfuri, are şi ea cîteva notaţii savuroase cu privire la poet. Avem de-a face astfel cu un Eminescu neglijent igienic şi vestimentar, nerafinat, cu preferinţe rurale, însă vital, cunoscător de vinuri: „A doua zi plecă, şi nu înţelegeam de ce se vorbise aşa de mult despre Eminescu, persoana lui părîndu-mi-se de rînd, ţinînd de o clasă socială pentru care nu puteam avea nici un interes, pentru că necioplirea ei mă jignea, iar poezia sărăciei, care îmi trezeşte aşa de nemăsurat mila, nu ieşea aci la iveală. El nu părea nici muritor de foame, nici melancolic. La masă se arăta ca un bun cunoscător de vinuri, vorbea cu ochii jumătate închişi despre calitatea unui vin de Drăgăşani, aşa că nu simţeam nimic din melancolia sa; rîsese mult şi povestise glume din viaţa ţărănească cu mare poftă”.

Publicarea acestui volum arată, aşadar, faptul că discuţia despre Eminescu în termeni de imagine relativistă, demitizantă, pluriperspectivală este un bun câştigat. La această imagine contribuie şi scrisorile inedite Mihai Eminescu – Veronica Micle, publicate în 2000 la Editura Polirom, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Tot la Editura Humanitas, criticul Dan C. Mihăilescu a publicat, în 2009, în urma corespondenţei inedite, cartea Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu. O carte foarte bună în privinţa receptării în epocă a lui Eminescu se intitulează simptomatic Eminescu. Negocierea unei imagini, Cartea Românească, 2008, şi e semnată de Iulian Costache. Toate aceste volume au condus către o receptare mai adecvată şi mai critică a lui Eminescu în epoca noastră: una care ţine seama de contextele socio-politice, de subiectivismul mărturilor contemporanilor şi se opune clişeelor tradiţionale. Pasul important în demitizarea imaginii „poetului naţional” a fost, iată, deja făcut. Între timp, a apărut şi o receptare pop, relaxată, a lui Eminescu. Receptarea şcolară a poetului trebuie să ţină cont, astăzi, de toate aceste câştiguri în „negocierea” cât mai adecvată, mai justă, mai (post)modernă a imaginii poetului care marchează începutul modernităţii poetice româneşti.

 

Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, Colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete“, Bucureşti, 2013, 582 p.

 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Un comentariu
  1. AvatarA Reader

    Excelentă carte, am citit-o ca pe un roman cu mai multe voci narative. Chiar reușește să îl „învie”, să ni-l apropie pe Eminescu. Și nu e hagiografică – îl arată pe Eminescu cu defectele lui cu tot (de multe ori prost îmbrăcat, dezordonat, nechibzuit cu banii etc.), prezintă fără menajamente perioada bolii (din mărturiile puse cap la cap, vedem alternând cele 2 stări ale psihozei maniaco-depresive).

    Mă întreb dacă chiar va schimba „imaginea” lui Eminescu, dacă o va citi publicul cititor care nu e deja atras de Eminescu. Mă cam îndoiesc că o vor citi, dar nu mă prea îndoiesc că dacă o vor face, pe mulți îi va cuceri. Mie mi-a stârnit f. tare interesul pt Eminescu, cum nu reușiseră anii de școală, m-a făcut să-i răsfoiesc operele complete, pe care le-am găsit pe net, și în cele din urmă să pun și eu umărul la apropierea lui Eminescu de generația netului și să-i fac un blog:

    mihaileminescu.blogspot.com

    Sper să nu fie cu supărare autopromovarea, mai ales că de fapt e realmente blogul lui Eminescu, conținutul postărilor e scris de el, doar ales de mine din „Fragmentarium” sau fragmente din articolele din Timpul sau din scrisori.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *