Ochelarii negri îi acoperă jumătate de față, iar bărbații din local întorc capetele după ea. Fata e o apariție. Știe deja asta, ar putea fi măgulită, dar, azi, nu-i pasă. Se așază și tace. Cecilia o așteaptă în colț, răsucind o linguriță într-un frappé. E curioasă și, când își ridică privirea către cea mai bună prietenă ever, cască ochii și mai mari.
— Ce-i?
Brusc, din mica așteptare care se întinde între ele, ochelarista izbucnește în plâns, încercând, totuși, să nu cedeze localului nimic din obida ei, deși toată lumea percepe cum îi saltă umerii. Cecilia tresare. Se uită și mai uimită. Aici e o taină și o s-o afle. Își amorsează țigara și așteaptă.
— Am cacarisit-o! zice abrupt cealaltă fată.
Ce cuvânt groaznic! Cecilia tușește delicat.
— Nu ți-am spus? Of, of, of, nu ți-am spus…
Cecilia își pune mâna, ocrotitor, peste mâna fetei. Încredere, calm, compasiune, pe scurt, calea cea mai scurtă către confesiune.
— S-a sfârșit. Nu-l mai vreau pe Costin.
— Exagerezi, iubi.
— Costin al meu nu mai e al meu. Am fost o nebună. Am trăit în cea mai îngrozitoare minciună din viața mea. E un nesimțit, un bădăran. E un țăran! Asta e, un țăran parvenit. Nu mă mai mărit. Mai bine mor!
Cecilia îi cunoaște prea bine odorul, adică bărbatul perfect, dar revolta din fața ei o descumpănește. Ea ar spune că, dimpotrivă, Costin e un gentlemanul perfect. Ea, cea mai pretențioasă dintre ființele care au trăit vreodată pe acest pămînt și care poate (putea) spune din prima cum e cineva. Or, omului ăstuia nu avea ce-i reproșa. Și asta e mai mult decît suficient.
— Spune, iubita, spune… zice ea cu blândețe pisicească.
— Toată săptămâna am mers împreună prin magazine. Am ales rochia de mireasă. La Alfred am fost. Am ales verighetele. Ah, Cocuța, nu pot să-ți povestesc! Minunate, cu împletitură și cu un șir mic, mic de diamante, ca niște șerpișori roz. Am ales plicurile cu îngerași crem pe cerul roz. Nu te uita așa, știu că m-ai sfătuit spre dragonul cu nori, dar mie nu-mi plac dragonii. Nu te strîmba, e un roz pal, de vis. Era, mai bine zis, un roz pal. Pentru că eu nu mai fac nicio nuntă, nici moartă. Fusesem împreună, repet, împreună cu Popeștii la restaurant, să stabilim meniul. Popeștii, dragă, nașii… Un meniu…
— De vis – Ceciliei îi repugnă porecla Cocuța și o înțeapă, deși înțelege, cu puțin efort. Fata din fața ei e pradă unei surescitări rău prevestitoare.
— Nu râde, da, de vis. Iar eu, proasta, îmi zisesem că l-am apucat pe Dumnezu de un picior. Miercuri am fost în vizită la tante Elvira. A fost perfect, nu te râde, da, mi-a ghicit în cafea și mi-a spus cu gura ei: „Fato, ai noroc. Băiatul ăsta e pentru tine. Nu știu dacă o să fiți fericiți amândoi, a zis, da’ tu ai să fii!”. Fi-mi-ar norocul de râs. Ei bine…
Două lacrimi noi se scurg din întunericul ochelarilor.
— Și a venit joia. Joia în care trebuia să mă alint numai eu cu el, să mă pisicesc și în care nimeni, auzi tu, nimeni să nu știe de noi. Când colo… (pauză) Eram în sufragerie, pe canapeaua albă. Și numai că-l văd venind de la baie în… închipuie-ți!, în trening. Un trening albastru electric, artificial, cu dungă albă, cu o eșarfă în vârful capului, cu un steag violet și cu teniși în picioare.
— Cu ce?
— Cu o aia, o eșarfă!
— Bandană?
— Da. Și-mi zice: „Iubito (știi, când îmi zicea iubito, cu vocea aia a lui, aveam orgasm), am făcut totul ca la carte. E rîndul meu. Te iubesc, dar acum vii cu mine”. Înțelegi? A spus „dar”. „Unde, iubi?” „Pe stadion. Fotbalul e viața mea, trebuie să vezi.”
— Fotbalul e viața lui? Nu pot să cred! Nu tu ești viața lui?
Nasul fetei se umflă, nările zvâcnesc:
— Mi-a stat inima. Dar, recunosc, am avut o clipă de rătăcire. Dragostea șăruiește totul, ce-i al meu e și al lui și viceversa. Așa că am închis ochii și m-am dus. Nu te uita așa, am fost acolo! Închipuie-ți. Un loc groaznic, o dărăpănătură, plină de brute, pe băncuțe de lemn, într-o mare de semințe, duhnind a bere și spunând măscări.
— Cine juca?
— Nu știu, am înțeles că erau două echipe, iar mie… mie… și vocea i se îneacă.
— Ție ce?
— Mi-a plăcut cum erau îmbrăcați taman adversarii. Costin mi-a zis să tac la timp și mi-a zis cu cine să țin. Cu cei îmbrăcați în violet. Mie nu-mi place violetul, e macabru.
— Da, știu! Ție-ți place rozul.
— Și negrul. Adversarii erau în negru. În sfîrșit, să-ți spun ce am înțeles eu. Vreo douăzeci de băieți dădeau în minge și, nu știu de ce, când dădeau violeții, brutele din jurul meu urlau ca înjunghiate, iar când dădeau negrii, înjurau. De mamă, de Paște, nu-ți mai spun, groaznic. Ei bine, la un moment dat, ceilalți au băgat mingea într-o poartă. S-a făcut liniște. Da’ nu era de bine. Era de rău. Am crezut că plecăm acasă, că se terminase. Dar nu, brusc, ăia care păreau a fi favoriții și care, am înțeles asta, nu sînt proastă, nu prea jucau bine, au ajuns și ei la cealaltă poartă. A căzut unul, cred că-și scrântise rău piciorul, chiar mi-a fost milă, se rostogolea de durere. Imaginează-ți, toți ăia din jurul meu, inclusiv iubi, au sărit în sus, au fluierat, au huiduit, au urlat. Toți și-au băgat… știi tu ce, în tot și-n toate, pînă și în Dumnezeu! Nu mai înțelegeam nimic. Și unul cu o brasardă pe mânecă a pus mingea în fața porții și a tras pe lângă altul, care-l înfrunta din poartă. A urmat cel mai neomenesc urlet pe care l-am auzit în viața mea. Costin era transfigurat și m-a luat în brațe. Îi sclipeau ochii, dar îi avea injectați. Și mi-a spus: „Ai văzut, fă?” Fă! Mi-a spus „fă”! Ăsta nu e Costin al meu. E un… e un monstru.
— Un țăran, draga mea, spune înțelegătoare Cecilia și-și amorsează țigara. Privește lung în jur și spune din vîrful buzelor: Lasă-mă să mă gîndesc.
Credit fotografie principală: Florin Iaru.
