Mansfield Park este cel de al treilea roman scris de Jane Austen, după Pride and Prejudice şi Sense and Sensibility şi, din ce s-a scris despre cărţile ei, aflăm că ar fi şi cel mai nepopular. Chiar dacă sînt motive bune care-i explică statutul printre cititorii de azi, cartea merită şi vorbe bune, în special dacă luăm în calcul momentul şi contextul ei.

Las la o parte condiţiile în care o scriitoare îşi putea vedea de treabă la începutul secolului XIX, condiţionările  sociale şi culturale pe care ajunge să le internalizeze inconştient (puţine scriitoare au reuşit să le depăşească) şi mă refer strict la acel set de reguli şi coduri de etichetă care normau, la acea vreme, conduita standard middle-class şi care implicit condiţionează tipul de personaje care pot să evolueze într-un roman scris la acea dată.

Dacă urmărim cu atenţie un şir întreg de norme, unele explicite, altele care nu necesitau, la vremea respectivă, nici un fel de justificare suplimentară, ne dăm seama că, pentru un scriitor era teribil de greu să imagineze contexte neprevăzute în care personajele se puteau întîlni. Într-o lume în care era puţin loc pentru imprevizibil şi improvizaţie şi în care cei din mica nobilime rurală se frecventau după un protocol destul de rigid, o intrigă amoroasă cu suspans şi acţiune se poate dovedi destul de greu de regizat!

Sursa

El şi ea nu prea puteau să dea pur şi simplu nas în nas pe stradă, pentru simplul fapt că locuiau la conace despărţite de cîteva mile bune, între care călătoreau de cele mai multe ori cu trăsura şi cu înştiinţarea întregii familii. Cîteva momente de singurătate, care să permită un incipit, oricît de grăbit, al idilei, se obţineu cel mai adesea cu complicitatea aceleiaşi familii, după acceptul implicit al acesteia. Dacă mai luăm în calcul şi socotelile pecuniare care condiţionau ceea ce se cheamă „o partidă bună“, lucrurile devin încă şi mai complicate. Aşa că, să întîlneşti în aceeaşi poveste – intrigă matrimonială –  indivizi şi situaţii care se pliază pe acest protocol, dar care îi şi forţează limitele nu e chiar la îndemîna oricui.

Ăsta e unul dintre motivele principale pentru care i-am tot luat apărarea lui Jane Austen: capacitatea ei de a crea contexte generatoare de epic. Mi se pare esenţial pentru un prozator. Înainte de a implica orice set de idei sau convingeri prinvind lumea de care te ocupi într-o carte, e nevoie să fii capabil să organizezi un cadru în care oamenii (personajele!) să se întîlnească şi în care lucrurile de comunicat să se audă clar şi credibil. E o chestiune de logistică literară pe care am apreciat-o mereu, cu atît mai mult cu cît mijloacele literare disponibile sînt reduse, iar constrîngerile mari. În Mansfield Park, ca şi în primele şi mai popularele romane ale lui Jane Austen, logistica literară e un aspect cu multe plusuri.

Sursa

Dacă intriga pe care o pune la cale scriitoarea are suficientă intensitate încît să te prindă, în ciuda faptului că lumea etalată în romanele ei se învîrte practic între maxim trei saloane, nu acelaşi lucru se întîmplă în Mansfield Park cu personajele, şi în special cu personajul principal, Fanny Price. Principalul reproş pe care îl aduc e că linia de demaraţie între buni şi răi, între virtuoşi şi condamnabili e prea rigidă. Fanny este ruda săracă, nepoata familiei Bertram, proprietarii domeniului care dă şi titlul cărţii. Ea intră în această familie la vîrsta de zece ani, cînd e practic adoptată dintr-un act de caritate: unchiul, Sir Thomas Bertram, şi mătuşa ei, Lady  Maria Bertram (sora mamei) o iau în grijă pentru a o scăpa de privaţiunile din propria familie, cu mult mai multe guri de hrănit şi incomparabil mai puţine resurse.

Aici îşi întîlneşte verii: Edmund, blajin, empatic, cu vocaţie de preot, Tom, opusul lui, om de lume, cartofor şi plin de datorii, Maria, fiica mai mare, impetuoasă şi foarte frumosă, logodită deja cu un plicticos moşier şi Julia, sora mai mică, mai mereu eclipsată de succesele mondene ale Mariei. În compania lor se află permanent o altă mătusă, clasicul tip de femeie băgăcioasă, zgîrcită şi bîrfitoare, văduva fostului paroh de la Mansfield Park, Mrs Norris. Lor li se adaugă două cunoştinţe, fraţii Mary şi Henry Crawford, aflaţi în vizită la familia actualului paroh, o pereche care tulbură tihna de la Mansfield Park şi precipitează acţiunea.

Sursa

Ce urmează e un şir de îndrăgostiri nepotrivite, suspine, plecări, veniri, căsătoriri din interes, orgoliu sau imprudenţă (e cazul Mariei, care îl acceptă pe greoiul Mr.Rushworth pentru un venit confortabil şi un statut dincolo de priopria clasă socială), scrisori, insistenţe, gînduri şi un deznodămînt care se arată convenabil pentru cei buni şi puri şi binemeritat pentru imprudenţi.

Aici e şi partea greu de digerat a romanului: Fanny Price şi Edmund, vărul evlavios de care e îndrăgostită, sînt fără pată şi clar delimitaţi de restul personajelor supuse greşelilor, pe care scriitoarea le şi „pedepseşte“ către final: Maria, care-şi înşeală soţul, ajunge femeie divorţată şi supusă oprobiului public, Tom cel risipitor se căpătuieşte cu o boală după care îşi revine la sentimente mult mai aşezate decît înainte, iar infidelul Henry primeşte ce merită, adică corvoada de a trăi cu cea pentru care a trădat un posibil viitor cu mult mai virtuoasa Fanny. Un final în care triumful cinstitelor precepte victoriene ale bunei cuviinţe triumfă. Iată, de pildă, la ce concluzii ajunge sir Thomas, după ce Maria se compromite înşelîndu-şi soţul, iar Julia fuge cu un anume domn Yates:

fiicele sale nu fuseseră niciodată învăţate, aşa cum trebuie, să-şi stăpînească înclinaţiile şi firea prin acel simţ al datoriei care este suficient prin el însuşi. Li se predaseră, teoretic, normele religioase, dar fără să li se ceară niciodată să le pună zilnic în practică. Să fie remarcate prin eleganţă şi instruire, obiectivul care primase în timpul tinereţii lor, nu putea să fi avut un efect moralizator asupra minţii lor; cît despre necesitatea abnegaţiei şi supunerii, se temea că nu auziseră niciodată despre ele de la cineva de la care să fi putut beneficia de astfel de învăţături.

 

E cred, limpede, dacă mai avea cineva nevoie de o astfel de limpezime, cam ce viitor li se deschidea femeilor victoriene, chiar şi celor care aveau parte de educaţie. Interesant e că Jane Austen are o limbă destul de ascuţită cînd vine vorba să apere dreptul la libertatea de gîndire a unor personaje feminine, dar numai în măsura în care acele personaje feminine împlinesc propriul ideal de decenţă: Fanny îşi apără acest drept cu surprinzătoare forţă din partea unei rude sărace, mai mereu supuse, în faţa unor personaje faţă de care se află într-un raport inferior de putere, dar Fanny e o virtuoasă. I se dă dreptul! Nu acelaşi lucru li se permite verişoarelor ei, cărora aproape că nu le auzim glasul. Dar ele flirtează prea mult şi prea nepotrivit, aşa că probabil nu au lucruri prea interesante de spus!

Sursa

N-aş spune că romanul are un sfîrşit previzibil. Există suficiente răsturnări de situaţie care să te îndepărteze de presupoziţiile iniţiale, însă ce nu există şi s-ar fi cerut e o mai atentă analiză a motivelor pentru care lucrurile se termină cum se termină. Nu neapărat în cazul virtuoşilor, despre care am mai vorbit şi care nu au prea multe de ascuns, ci în cel al unor personaje suficient de interesante, prin convulsiile prin care trec, pentru a merita un final dacă nu mai fericit, măcar mai în detaliu justificat. Mă refer la Maria şi la Henry Crowford, cei doi „păcătoşi“,  ale căror decizii de ultim moment aproape că sînt lăsate în regim de „no comment“. Cum se face că Henry, hotărît să devină un om virtuos pentru a o cîştiga pe Fanny, ajunge să-şi abandoneze planul (la care ţinea cu o îndîrjire aparent de necombătut) şi să fugă cu Maria cea căsătorită? Ce propune  în final Jane Austen ca explicaţie e prea puţin şi prea în treacăt, şi pare încă şi mai superficial comparat cu atenţia pe care a acordat-o pînă atunci şi celor mai mici tresăriri sufleteşti care i-au încercat personajele.

Sursa

Mansfield Park nu e o carte dusă pînă la capăt cu răbdarea şi implicarea pe care scriitoarea părea să le dovedească cel puţin în primele două trimi. E un roman clasic, învechit chiar, aş zice, după cîţi cititori îl mai caută acum, care are surprinzător de mult suspans pentru o poveste cu cadru limitat şi potenţial ridicat de clişeu (ca orice intrigă matrimonială!). E, din păcate, un roman care pierde dintr-o prea mare doză de moralism, chiar o supra-doză de final, şi din lipsă de răbdare cu care scriitoare tratează finalul pentru fiecare dintre protagoniştii cărţii. Văd că există şi vreo trei ecranizări, pe care sînt tentată să le verific. Deocamdată m-am apucat de Emma!

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. Pingback: Pro și contra mândrie și prejudecată de Jane Austen

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *