Bookaholic

Povestirile din Iubiri caraghioase au fost scrise în anii ’60 ai secolului trecut, ele marcând, practic, începutul carierei scriitoricești a unuia dintre cei mai îndrăgiți scriitori, Milan Kundera. Despre Kundera se spune că ar fi un expert în metafizica amorului, iar cele șapte proze din Iubiri caraghioase confirmă, la rândul lor, această titulatură, pe deplin probată apoi în marile sale romane. În cele șapte povestiri, Kundera reușește să surprindă în acțiune câteva tipologii masculine, descriind cu lux de amănunte reacția diferitelor personaje de gen masculin în fața unor iubiri/ amoruri mai mult sau mai puțin obișnuite. Dar să nu mai lungim vorba și să vedem care ar fi aceste tipologii. Așadar, avem neseriosul, nostalgicul (cuceritorul cucerit care își mai testează uneori farmecele, fără a duce lucrurile prea departe), bărbatul obișnuit, banal, cuceritorul blazat și Don Juan-ul decrepit, îmbătrânit.

Neseriosul

În categoria neseriosului intră două pesonaje, asistentul universitar Klima din Nimeni nu va râde, prima povestire a volumului, și Edouard din Eduard și Dumnezeu, povestirea cu care se încheie volumul.

Klima este un asistent universitar trecut de 30 de ani, un afemeiat notoriu, dar care pare a se fi îndrăgostit, la un moment dat, de mult mai tânăra croitoreasă Klara. Din cauza unei încurcături absurde, el riscă să fie dat afară din casă, din universitate și să-și piardă iubita, pe frumoasa Klara. Pentru Klima totul se reduce la o simplă glumă: „…tot hazul vieții este tocmai să-ți bați joc de viață, că viața e leneșă și e de datoria noastră să-i dăm ghes cu câte un ghiont ușor. Omul trebuie să pună mereu șaua pe aventuri – armăsarii focoși – fără de care el s-ar târî în țărână ca un infanterist istovit”.

Neseriosul Klima își dă seama că, pentru prima dată în viață, s-a îndrăgostit. Deși se teme că își va pierde iubita, personajul, încăpățânat, nu va da înapoi, refuzând să vadă, și poate pe bună dreptate, tragismul situației sale. Respinge orice fel de compromis care nu se potrivește firii sale și vede totul ca pe o eternă glumă: „Abia peste câteva clipe mi-a venit în minte că (în ciuda tăcerii înfiorătoare care mă înconjurase) întâmplarea mea nu era de genul întâmplărilor tragice, ci mai curând a celor comice. Și asta mi-a adus o oarecare mângâiere”. Nu-i de mirare că, pentru un astfel de personaj, erosul face parte, la rându-i, din tagma lucrurilor neserioase, deși, uneori, acest eros poate mima cu un oarecare succes seriosul.

Tânărul Eduard, spre deosebire de Klima, este un altfel de neserios. El chiar încearcă să distingă între ceea ce este serios și ceea ce este neserios. De exemplu, pentru Eduard, slujba, pentru că este o obligație, adică este un ceva care ți se impune din afară, intră în categoria lucrurilor neserioase. În categoria lucrurilor serioase intră, în schimb, tot ceea ce nu e obligatoriu.

Eduard este îndrăgostit de Alice, o tânără care crede cu tărie în Dumnezeu. Pentru a o cuceri, Eduard va mima o credință fanatică. Alice îi va ceda, în cele din urmă, dar Eduard o va alunga, dezamăgit de acea fată ale cărei favoruri le-a obținut printr-o minciună. De fapt, va deveni un nemulțumit în general, un singuratic, care va frecventa din când în când și biserica din oraș. De ce? Tocmai pentru că masca pe care o poartă l-a determinat să vadă dincolo de aparențe, de minciuni, să caute substanțialitatea. Adică a devenit un idealist care, în mod paradoxal, realizează imposibilitatea idealului său. Prins în mijlocul acestui paradox, Eduard nu disperă, ci zâmbește… El este tipul de neserios serios, ca sa spunem așa. Erosul intră, și pentru Eduard, în categoria lucrurilor neserioase, în măsura în care este lipsit de substanțialitate.

La limită, rămânând la această categorie a neserioșilor, îl putem aminti și pe frivolul Martin din Mărul de aur al dorinței eterne. Martin este tipul de bărbat care mărșăluiește „sub steagul eternei goane după femei”. Ajuns la 40 de ani, acestuia nu îi mai reușesc decât simplele abordări pe stradă – niște acțiuni, în cele din urmă, lipiste de rezultate concrete. Motivul? Este proaspăt însurat și foarte îndrăgostit de soția sa. În acest caz, pentru Martin – cuceritorul cucerit care își mai testează uneori farmecele fără a duce lucrurile prea departe –, erosul este un lucru serios, deși poate fi tratat și cu neseriozitate.

Bărbatul banal

În Falsul autostop, avem un cuplu de tineri aflat într-o scurtă vacanță. Între cei doi începe un joc cu consecințe neplăcute. Tânăra va juca rolul autostopistei necunoscute care, la o adică, i-ar ceda fără probleme șoferului care a luat-o, iar tânărul va juca rolul șoferului care dorește să profite de tânăra pasageră. Acest joc al măștilor va alunga acel sentiment al unei iubiri „tihnite și lipsite de griji” și va institui o situație periculoasă, în care masca este confundată cu chipul real.

Bărbatul banal va deveni un personaj imprevizibil, grosolan, ordinar. Fata, și ea banală, se va transforma într-o femeie disponibilă, ușoară, lascivă, care nu refuză o aventură. Erosul, în acest caz, se dovedește periculos, dând la iveală straturi psihologice străine celor două personaje. Kundera se dovedește un maestru în surprinderea acestei glisări dinspre normal înspre anormal, glisare cauzată de o imprudentă manevrare a erosului.

Cuceritorul blazat și Don Juan-ul decrepit

În această categorie intră unul dintre cele mai pitorești personaje ale volumului, doctorul Havel, erou a două povestiri: Simpozion și Doctorul Havel după douăzeci de ani. În Simpozion, doctorul Havel este surprins în mijlocul unei pestrițe adunări de cinci personaje dintr-un spital oarecare, într-un oraș oarecare. Aici, doctorul nostru este înfățișat ca un adevărat Don Juan de care sunt îndrăgostite două femei, sora Elisabeta și o tânără doctoriță. „Doctorul Havel e ca moartea. Ia tot”, va rosti unul dintre personaje la un moment dat. Această postură nu pare a-l încânta pe doctor, care posedă femeile ca dintr-o simplă obligație, pentru că așa trebuie. De ce? Pentru că, în ziua de azi, nu mai există Don Juani adevărați. Don Juan a fost un Cuceritor. Bărbații din ziua de azi, crede doctorul Havel, nu sunt decât simpli Culegători, imuni la păcat și la consecințele actelor lor.

Iată cum se lamentează personajul: „… Marele Culegător nu are nimic în comun cu tragedia, nici cu drama. Erotismul, care pe vremuri erao momeală, o capcană a catrastrofelor, a ajuns azi, datorită lui, să se asemene micului dejun, mesei de prânz, fialteliei, ping-pongului, dacă nu chiar unei călătorii cu tramvaiul sau goanei după cumpărături”.

În Doctorul Havel după douăzeci de ani, acesta nu pare a se fi schimbat prea mult, deși are o soție tânără la care ține. Plecând pentru câteva zile singur, într-o stațiune, pentru un tratament, doctorul Havel constată că femeile nu mai sunt atrase de el, că a îmbătrânit. Pe blazatul cuceritor situația îl nemulțumește. Pentru a câștiga teren, își cheamă soția. Venirea frumoasei soții schimbă situația, iar doctorul va fi văzut cu alți ochi de femeile din stațiune. Erosul îmbătrânit a avut nevoie de sprijinul unui eros mai tânăr pentru a deveni din nou funcțional. Pentru doctorul Havel, erosul este, iată, o artă care necesită unele strategii nu tocmai simple pentru a a funcționa la capacitate maximă. Din acest punct de vedere, și el poate fi considerat, asemenea lui Eduard, un neserios serios.
În Iubiri caraghioase, Kundera propune mai multe situații, probe prin care firea umană este încercată, prin care iubirea este testată și disecată în fel și chip, totul surprins în șapte povestiri de o profunzime care nu depășește existența comună, trivială, dar atât de ofertantă sub aspect erotic.

Milan Kundera, Iubiri caraghioase, traducere de Jean Grosu, Editura Humanitas, 2012, 268 p.