Netherland (trad. Carmen Botoşaru), scris de Joseph O’Neill e una dintre cele mai bune şi mai substanţiale cărţi de ficţiune care se ocupă lucid, problematic şi poetic-mişcător de America post 9/11. Cadrul romanul este New Yorkul anilor 2000, oraşul straniu, frumos pînă la ameţeală şi, în acelaşi timp, capitală a singurătăţii, a fragilităţii şi a alienării, cu atît mai mult după 11 septembrie. E, ca în celebrul Angels in America, oraşul care noaptea are o neverosimilă culoare, ce pare că vesteşte, într-un continuum fantomatic, nişte zori falşi, unul din acele locuri imposibil de imaginat în absenţa unui suflet rătăcitor, travestit, la propriu, în înger cu penele murdare.
Sună totul mult prea poematic, poate prea poematic pentru un plonjon rapid în apele tulburi ale acestei cărţi, în care speranţa nu se pierde, pînă la urmă, în peisaj, oricît de neclare i-ar fi contururile. Am simţit, totuşi, nevoia să pomenesc ceva despre aerul ăsta difuz de tristeţe şi melancolie, de pierdere şi candoare de interior, pentru că, încă de cînd a fost lansat şi discutat la cald, romanul a fost aproape exclusiv subordonat temei 11 septembrie, temă care îl susţine, ca o reţea, la toate nivelurile, însă ca o reţea pe care se construieşte mult, în mai multe direcţii şi în mai multe registre, pe care ar păcat să le strivim sub un unghi unic de citire, oricît de ascuţit.
Pe scurt, Netherland este povestea confuziei, a înstrăinării şi, implicit a nevoii de apropiere umană, pe care o trăieşte pe pielea lui Hans van der Broek, analist financiar în domeniul investiţiilor, după ce soţia Rachel îl ia pe fiul lor, Jack şi se mută la Londra, argumentînd că nu mai suportă un New York care o razna din cauza panicii şi a unor deliruri de grandoare aproape necontrolabile.
Rachel e avocat, Hans e un specialist de top în domeniul lui, un guru al finanţelor, dar după nopţi de epuizare, ore de discuţii cu tot mai puţine cuvinte şi fel de fel de frici, viaţa lor de cuplu se mută din apartamentul închiriat în Chelsea Hotel, pe linia telefonică Londra-New York.
Ea pleacă şi-l ia pe băiat cu ea, el rămîne şi cutreieră golit de gînduri şi incapabil de soluţii, holurile fantomatice ale celebrisimului hotel şi străzile unui New York parcă mai ireal ca oricînd. Explicaţia telefonică despre motivul rupturii, pe care Rachel i-o dă, pentru a n-a oară, e o punere în abis pentru problematica de fond a romanului, indiferent cu cîte nuanţe s-ar îmbogăţi pînă la final. Şi iată cum politicul se bagă pe sub uşă în dormitor şi în planurile unei familii care o ia razna, la fel ca new-yorkezii înebuniţi de un oricînd posibil atac terorist:
Nu mai era vorba de siguranţa fizică, mi-a spus ea, deşi sigur că şi aceasta rămînea un factor. Mai degrabă, era vorba că nu voia să-l mai expună pe Jake educaţiei pe care ar fi putut-o primi într-o ţară „infectată ideologic“ şi, după cum s-a exprimat, „bolnavă mintal, ireală, dezgustătoare“, în care masele şi liderii sufereau de nişte auto-iluzionări fantastice, îngîmfate legate de Statele Unite, de lume, ba chiar, mulţumită influenţei exercitate de fanatica mişcare evanghelică, de întregul univers, iluzionări concretizate în faptul că Statele Unite se considerau scutite de obligaţia de a respecta regulile acelui comportament civilizat, legal şi raţional, pe care, de altfel, căutau să-l impună fără milă altora.
Doborît, răvăşit, derutat, Hans, olandezul rătăcitor, mesager în timpurile noastre ale celor care au ridicat odată New Yorkul, găseşte un refugiu în crichet, joc al solidarităţii şi al străinilor veniţi din Asia, în care se întîlnesc fantasmele tuturor în legătură cu justeţea, cu dreptatea şi cu echitabilitatea acestei lumi.
Partea cu crichetul e constantă în tot romanul şi spune foarte multe despre dorinţele, subterfugiile şi căutările lui Hans. Ea asigură şi fundalul unei stranii prietenii care se leagă între Hans şi Chuck Ramkissoon, originar din Trinidad, un personaj hipnotic, interlop cu faţă de băiat de treabă, idealist uns cu multe alifii şi împătimit iubitor al crichetului; o va sfîrşi urît, într-un canal din New York.
De ce e Hans, olandezul între patrii, atras de imigrantul interlop şi bonom, Chuck, de ce se ataşează profund de el şi ce dezvăluie istoria prieteniei lor nu sînt întrebări la care să dai un răspuns simplu, gen United Colours of Benetton. Relaţia lor e complicată şi lasă resturi pline de ambiguitate, în care fiecare cititor are ocazia să dea propriile răspunsuri. La fel e şi relaţia dintre Hans cel desensibilizat, decuplat şi complet naiv din punct de vedere politic, şi soţia lui, care vede un raport de putere pretutindeni.
Psihologii sondate subtil şi relaţii chestionabile sînt elemente care îmbogăţesc foarte mult o carte care vrea să prindă, în capsula micului univers al relaţiilor personale, aerul unei lumi şi al unui timp deloc relaxate. În plus, Netherland e una din acele cărţi în care peisajele urbane îţi rămîn în cap şi te bîntuie, dorindu-ţi să le vezi, la rîndul tău, dar şi temîndu-te, în acelaşi timp, de substanţa neliniştitoare pe care simţi că o secretă. Aşa a fost pentru mine vederea by night de la balconul camerei lui Hans, din Chelsea Hotel:
Remarcabilă era paloarea orelor care ar fi trebuit să fie în întuneric. Chiar la nord de hotel, un şir de intersecţii strălucea de parcă fiecare dintree ele ar fi anunţat zorii. Stopurile maşinilor, luciul mat al ferestrelor de la clădirile de birouri pustii, strălucirea vitrinelor de pe bulevard, pîcla portocalie împrăştiată de felinarele stradale – toată această amestecătură de lumini se rafina într-o atmosferă iradiantă care domnea peste tot cartierul, argintie, generînd în mintea mea ideea nebună că asupra New Yorkului se revărsa cel din urmă crepuscul.
Iar paginile în care defilează locatarii aceluiaşi hotel, inclusiv episodul cu petrecerea dată pe acoperiş, în timpul unei pene de curent care a paralizat New Yorkul, sînt pur şi simplu bucăţi pe care nu numai că le-am citit dorindu-mi să fi ştiut pe viu cum e să stai în locul ăla, dar le-am şi recitit, la un an distanţă, cu sentimente încă mai puternice. Îmi mai permit un singur decupaj, în care vreau să vă fac cunoştiinţă cu un tînăr turc, incert sexual, pe nume Mehmet Taspinar, surprins exact în momentul în care bate la uşa lui Hans, întrebînd de pisica Salvador, pe care o tot pierde. Zice Hans:
Într-o seară de februarie cineva mi-a bătut la uşă. Cînd am deschis, m-am trezit, în faţa mea, cu un bărbat îmbrăcat în înger. De spatele său atîrnau o pereche de aripi albe, uzate, lungi de vreo două braţe şi prinse cu un fel de centură. Purta o rochie de mireasă, lungă pînă la glezne, cu un corasaj împodobit cu perle, şi pantofi albi, cu funde murdare. Îşi dăduse pe faţă cu pudră, dar nu reuşise să ascundă firele de păr ţepoase din jurul gurii. Părul dezordonat îi ajungea pînă la urmeri. Pe cap avea o diademă jerpelită. Tipul arăta ca un nebun.
Romanul ăsta a fost lăudat de Barack Obama, cititor care pare că are gusturi foarte bune, ţinînd cont că a plecat în vacanţă cu Libertatea lui Franzen, despre care vom vorbi în curînd! Preşedintele american i-a asigurat un bun procent din cota de notorietate la care a ajuns, premiul PEN/Faulkner a făcut restul, aşa că Netherland e, din fericire, un celebru roman contemporan care se întîmplă să fie şi foarte bun. Mie mi-a făcut poftă să revăd Angels in America, dacă nu era evident din tot ce am decupat pînă acum!
