Satul românesc e o microlume, cu reguli şi sisteme de valori proprii. Aurora Liiceanu prezintă o astfel de microlume prin intermediul poveştilor de viaţă ale locuitorilor comunei Surani. Religia, datinile şi munca pămîntului sunt cele mai importante pentru comunitate şi orice abatere de la acestea este sancţionată fără drept de apel. Oamenii care cunosc obiceiurile locale se împuţinează însă pe zi ce trece, iar modernitatea pare să risipească încet-încet atmosfera încărcată de credinţe şi superstiţii care conferă satului aerul său atât de special. Nici alb, nici negru aduce în prim-plan fermecătoarea lume rurală, cu mici istorii înglobate în istoria mare şi tradiţii păstrate din generaţie în generaţie.
Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc, 1948 – 1998, de Aurora Liiceanu
– fragment –
Editura Polirom
Colecția „Seria de autor Aurora Liiceanu”
Carte publicată și în ediție digitală
328 p.
Nu că eşti modern c-ai televizor şi frigider. E că eşti sărac…
În Surani, a avea televizor a ajuns un fapt banal. Cam la fel se întâmplă şi cu frigiderul. Oamenii au fost atraşi de bunurile materiale de bază mai ales datorită fascinaţiei faţă de avantajele tehnicii în comunism. În jurul anilor ’70, în satul Surani, sistemul ratelor a câştigat mare popularitate. Cei care nu aveau salariu sau nu erau angajaţi în întreprinderi apelau la rude ca să le facă rate. Cei care şi-au cumpărat televizor printre primii menţionează cu mândrie pionieratul lor în acest domeniu. Ei amintesc şi rolul persuasiv al copiilor mutaţi la oraş sau în vecinătăţile industriale, copii prinşi deja în practicile listelor făcute la întreprinderi pentru obţinerea acestui tip de bunuri. Maria Bran, de pildă, afirmă că a avut prima televizor în sat şi că nu s-ar mai despărţi de el nici moartă… prea am dormit pă rogojină şi-mi intra dungile-n carne… acum dorm pă recamier şi mănânc ce-i bun şi stau la cald şi văd filme de-alea indiene. Alea-mi plac, că-s pasionale. Nimeni n-avea televizor pe valea asta în ’73! Copiii au cunoştinţe tehnice, unu’ lucrează la computer, aşa că n-am probleme. La fel, Titi Oncescu, care se informează prin emisiunile de la televizor, sau Gheorghe Şerbănescu, care vede slujbele religioase la televizor şi nu mai are nevoie să meargă la biserică. Din păcate, oamenii nu prea au timp în cursul săptămânii şi se uită la televizor mai ales sâmbăta şi duminica. Veta Davidescu afirmă însă că e pierdere de timp, stai aşa şi nu faci nimic. Mă uit la nepoţii mei, stau lipiţi în casă, nu ies afară cu orele. Asta fac când vin aici de la Ploieşti. Aşa-s obişnuiţi. Fata mi-a spus că, mamă, dacă nu te uiţi, mai bine-l arunci, că degeaba-l ţii. Maria Stan, resemnată, îşi manifestă înţelegerea pentru copii şi nepoţi care nu prea vin în vizită când este un program important pentru ei la televizor, pentru că pur şi simplu ea nu este racordată la reţeaua de electricitate: Vin pe fugă şi pleacă, că n-am lumină, pleacă noaptea chiar, că e un serial, ceva, nu stau… Televizorul şi-a mai pierdut din farmecul noutăţii. Majoritatea au modele vechi, de tip alb-negru, dar există destule şi de tip color, însă tot modele mai vechi. Mai există frigidere, mai ales pentru perioada de vară. Maşini de spălat, care ar interesa direct femeile, nu există decât câteva şi ele sunt greu utilizabile, pentru că alimentarea cu apă curentă este rareori posibilă. La fel şi băile. Femeile sunt conservatoare şi au atitudini contrare intereselor lor. Nevasta lui Gheorghe Şerbănescu susţine: Ce-mi trebe maşină de spălat rufe? Să le speli o dată şi-nc-o dată cu mâna! Neîncrezătoare şi dispuse la sacrificiu, femeile acceptă cu uşurinţă bunurile materiale de care dispune întreaga familie sau cel puţin cuplul. De aspirator, nici nu poate fi vorba. Se cuvine să adaug la motivaţia pentru echipament casnic şi bunurile materiale de bază prestigiul încă foarte mare al automobilului. În Surani se aplică perfect observaţia lui Dumitru Sandu, după care automobilul, ca item al indicelui stării materiale, se separă automat de bunurile de bază mai sus amintite: „În contextul dat, posesia automobilului este, cred, semnificativă atât pentru nevoile de comunicare ale familiei, cât şi pentru statutul ei material. Este posibil ca a doua semnificaţie să fie mai puternică decât prima“. Pentru Surani este sigur aşa şi automobilul exprimă nu direct acest statut, ci indirect, prin copii. Ei sunt cei care au introdus automobilul în viaţa satului, pentru că, părăsindu-l, au intrat în alt sistem de aspiraţii. Venind în vizită la părinţi cu automobilul, ei sunt dovada vie a propriei lor reuşite sociale, a convingerii că s-au asimilat mediului urban şi implicit a succesului pedagogic al părinţilor. Au fost crescuţi aşa, ca s-ajungă bine sau, după expresia Mariei Bran, ca să vadă lumea cum i-am făcut: Vezi în curte două maşini, una albă ş-una crem. Zice lumea: Băieţii Mariei! Nu-njură, nu fumează, au apartamente, cu mobilă… Dar ce să mai zicem de copiii Mariei Stan, despre care chiar ea spune cu mândrie: au avut ieşiri în străinătate, au câştigat bine, la Budabi, şi la mine-n faţă se-adună opt maşini, opt, toate ale copiilor, de n-au loc…
Asupra unui singur lucru este bine să revin, şi anume asupra faptului că femeia nu-şi exprimă autonomia în alegerea bunurilor materiale de bază, ci se subordonează bunurilor de utilizare comună, punându-se astfel în umbra familiei. Maşina de cusut, pe vremuri, era emblema „feminităţii în tehnic“. Dar ea a cam dispărut. S-ar fi cuvenit ca maşina de spălat rufe să o înlocuiască. Ar fi avut şanse, pentru că ea nu se poate compara cu aspiratorul în linia necesităţilor resimţite de oameni. Aspiratorul nu este considerat necesar, pentru că de el n-ai nevoie, nu e praf la noi, că-i aer curat, nu e poluare, nu e aer polar ca la oraş, spune Maria Bran. Ar mai trebui adăugat că automobilul este asociat nu numai cu mijloacele financiare ce permit achiziţia lui, dar şi cu oraşul. Automobil-oraş şi căruţă-sat sunt asociaţii şi distincţii frecvente în mintea oamenilor, peste tot. Titi Oncescu îşi aminteşte că în copilărie l-a văzut pe Bebe Monteoru, unul dintre băieţii Monteoriţei, boieroaica locală, în pantaloni golf, conducând o maşină decapotabilă, d-aia cu spiţe. Or, boierii veneau cu obiceiurile orăşenilor, pentru că nu degeaba locuiau atâta vreme la oraş.
Despre Aurora Liiceanu
Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare şi a predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi la UQAM (Canada) sau EHESS (Franţa). În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru poveşti (2010, 2011), La taifas (2010, 2012), Viaţa nu-i croită după calapod (2011), Cuvinte încrucişate (2012), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii (2013), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre şi nurori. La cine este cheia? (2014) şi Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015).
Din cuprinsul cărții Nici alb, nici negru:
Mentalul colectiv: un peisaj aproximativ • Surani şi istoriile mărunte • Primăriţa comunistă: o carieră politică • Colectivizarea • Anul 1962: o ruptură în destinul individual şi colectiv • Spiritul comunitar: un ţesut distrus • Mizeria modernităţii: sat şi oraş • Ceauşescu şi şurubul • Noi şi ei: percepţia reciprocă • Femei şi bărbaţi • Credinţa într-o lume dreaptă • Ieşirea din comunism: 1989
Volumul Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc, 1948 – 1998, de Aurora Liiceanu, va fi discutat în cadrul unui eveniment-lansare săptămâna viitoare, pe 23 aprilie, de la ora 18:00, la Librăria Cărturești Verona (terasă). Mai multe detalii aici.
