Nimeni nu se salvează singur este cea mai recentă traducere din cărțile scriitoarei Margaret Mazzantini (ultimată carte semnată de autoare este încă netradusă la noi – Marea, dimineața, 2012) – apărută în italiană în 2011, a fost publicată anul acesta la Editura Polirom, în colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, în traducerea Gabrielei Lungu. Cele puțin peste 200 de pagini sunt unele dintre cele mai sincere, dureroase și deprimante pe care le-am citit în ultimul timp. Cu un subiect aparent banal – destrămarea unui cuplu -, întreținut din amintiri și flashback-uri, asistăm la moartea iubirii și desfășurarea urii, cele două concepte antagonice care sunt ”personaje” secundare în roman. Scris parcă dintr-o suflare, Nimeni nu se salvează singur se citește la fel, dar lasă urme.
Margaret Mazzantini are o biografie interesantă și un CV impresionant: născută pe 27 octombrie 1961 la Dublin, călătorește foarte mult cu familia sa în copilărie, stabilindu-se, în cele din urmă, în Italia. Acolo unde studiază artele dramatice și devine actriță, având roluri fabuloase atât în teatru, cât și în cinema și televiziune.
După o carieră recompensată în acest domeniu, Margaret Mazzantini se hotărăște să renunțe la actorie și să scrie. Debutează în 1994 cu romanul Ligheanul de zinc, însă devine cu adevărat apreciată, premiată și tradusă în peste treizeci și cinci de limbi cu romanul Nu te mișca (2002) – ecranizat doi ani mai târziu de soțul ei, Sergio Castellitto, cu Penelope Cruz în rolul principal. De altfel, și cartea Venit pe lume (2008) a fost pusă pe marele ecran, tot de el, tot cu Penelope în rol principal (alături de Emile Hirsch).
Probabil că toată experiența autoarei pe scenă sau în spatele camerelor de filmat au ajutat-o să scrie extrem de vizual – deși nu abuzează de descrieri, scenele din Nimeni nu se salvează singur sunt, în mare parte, cinematografice, personajele iau viață lângă tine, dramele curg în râuri în timp ce tu, cititorul, ești martorul lor tăcut. Bine, este posibil ca această senzație să o fi avut și pentru că subiectul romanului este unul atât de cunoscut și experimentat (chiar dacă poate nu până la capăt) de fiecare dintre noi.
”Trebuie să pună în ordine fotografiile. Cele de la nuntă cu orezul, petalele de trandafir și tot ce a urmat, la mare, în parc. Trebuie să le păstreze pentru copii, pentru când vor fi destul de mari ca să nu le rupă. Va trebui să le arate și să le spună vedeți, ne-am iubit, cu adevărat mult, v-am vrut, cu adevărat mult. Și să nu vă gândiți niciodată că e vina voastră” (p. 89).
Două personaje sunt în centrul acestei cărți: Delia și Gaetano (Gae). O ea anorexică, cu dinții măcinați de vomă, cu un corp din care îi ies oasele, vindecată temporar (sau permanent, rămâne la latitudinea voastră) și devenită medic nutriționist, cu traume din copilărie – provocate de despărțirea părinților -, cu o ură sfâșietoare față de cei care i-au dat viață, dar mai ales față de mama care a plecat. Un el ce se vrea artist cu orice preț, care trece printr-o serie de slujbe nepotrivite pentru aspirațiile sale (de exemplu, o perioadă fusese camionagiu), cu un tată deprimat permanent și o mamă dependentă de iarbă – împreună îi știrbesc iluziile, îi destramă visele și îl fac să-i urască -, boxează în timpul liber, este iresponsabil și are o inteligență emoțională la un nivel scăzut.
”Trupul ei părea cu adevărat un templu. Iar tu erai un călugăr în genunchi. Aceea fusese chintesența iubirii” (p. 85).
Împreună, atunci când se găsesc, se consolează. Își ling rănile (fizice sau psihice), își găsesc sprijin unul într-altul, se adoră, se sărută și fac dragoste tot timpul. Scântei, iubire nemaivăzută, tineri, înfruntarea vieții cu optimism și nepăsare. După o asemenea intensitate, urmează declinul, prăbușirea, moartea iubirii și nașterea urii. Un cuplu contemporan, disfuncțional, care nu reușește să înțeleagă ce s-a întâmplat și cum de au ajuns într-un hău existențial. Unde a început deteriorarea, dezintegrarea.
”Acum o omor. Acum o fac praf. Acum îi iau copiii. Acum o zgârii pe față. Ura e acum ca viața. Puternică. N-au fost niciodată într-o asemenea situație” (p. 76).
De altfel, romanul Nimeni nu se salvează singur chiar asta este: o inventariere a trecutului și o analiză de a înțelege ce s-a întâmplat, punctul în care au înmormântat dragostea și au născut ura, disprețul profund, scârba față de celălalt.
Același lucru îl fac în seara asta, în localul cu mesele în aer liber și chelnerițele cu burta dezgolită de jeanșii cu talia joasă.
Stau acolo înțepeniți, uitându-se la alții cum trăiesc.
Și-au dezvoltat o emotivitate negativă. (p. 45)
Cartea se deschide cu o secvență cum nu se putea mai potrivită: Delia și Gae, acum divorțați, sunt suprinși la cină într-un restaurant. Doi oameni care nu mai au ce să-și spună, măcinați de ură, se întâlnesc pentru a stabili detaliile vacanței de vară a copiilor lor (doi băieți: Cosmo, băiatul mai mare, sensibil, grijuliu, observator atent al schimbării relațiilor dintre părinți, cu trăsăturile de caracter ale mamei; și Nico, copilul de trei ani, nepăsător la tot ce-l înconjoară, fericit fără motive, iresponsabil, cel care împrumută atributele tatălui). Tot romanul se desfășoară pe parcursul acestei cine, acțiunea prezentului este aceasta; însă revederea aprinde amintiri, trezește sentimente atât de variate încât obligă ambele personaje la rememorare (de altfel, sunt redate ambele puncte de vedere, când de-o parte, când de cealaltă). Așadar, trecutul revine în gândurile lor. Dezordonate, fără cap și coadă, uneori puțin forțate, flashback-urile reconstruiesc viața lor împreună în căutarea sensului.
Împărțirea dezamăgirilor, la asta s-a redus iubirea. (p. 132)
[Citeam undeva că nu există un fir logic al amintirilor și că, prin urmare, romanul este slab. Nu sunt deloc de acord. Cum pot amintirile să fie organizate cronologic? Creierul nostru așa funcționează, selectiv, haotic – beau un pahar de apă acum și-mi aduc aminte deodată că m-am înecat o dată cu apă, că atunci eram cu Gigel, și Gigel este ăla care m-a ajutat să-mi fac temele la română și că profesoara de română era o scorpie, mai ales atunci când … ș.a.m.d. Este un exemplu (pueril, e drept), despre cum curg amintirile, fără logică ori date, căci nu suntem computere; deseori, când ne dăm seama cât de în negura timpului ne-a dus memoria, suntem uimiți și nu știam că ne mai amintim anumite detalii.]
Am făcut această paranteză tocmai pentru a sublinia cât de fain s-a descurcat Margaret Mazzantini cu sarcina de a scormoni trecutul. Dacă ar fi fost un roman linear, care începea prezentându-ne cuplul, îndrăgostirea, întemeierea familiei, panta, declinul, despărțirea, suferința etc., m-ar fi plictisit de moarte, rămâneam la o poveste de dragoste dureroasă și atât.
Construit însă pe amintiri, într-un prezent crunt, de singurătate și gol, dezorganizat, vrei mai mult. Vrei să citești ca să contruiești puzzle-ul, să înțelegi și tu, la rândul tău, ce este cu Delia și Gae sau cu acel cuplu bătrân de lângă masa lor (un fel de oglindă într-o variantă fericită și îmbătrânită). Replicile personajelor din trecut sunt scrise cu italice, făcându-ți lectura mai ușoară, iar tranziția dintre prezent și trecut mai lină. Mai ales că Nimeni nu se salvează singur nu este împărțit pe capitole sau subcapitole, ci derulează continuu până la ultimul punct.
Nici prin cap nu-i trece să se îndrăgostească. Dragostea a murit. Construcția iubirii, pornind de la salivă pentru a ajunge la imposibil. Au căzut de pe cea mai înaltă stâncă, el și Delia, iar dedesubt era puțină apă. (…) Sigur, a fost un salt de toată frumusețea. Și cum mai credeau că vor găsi dedesubt un ocean imens, numai pentru ei, în mă-sa. (p. 74)
Sigur, subiectul este de cancan, știm cu toții cum stă treaba cu dragostea, cu relațiile, cu divorțurile, cu adulterul (fizic în cazul lui Gae sau psihologic în ceea ce o privește pe Delia) etc. etc. Dar cartea este scrisă bine, are imagini absolut superbe și originale (chiar dacă și scârboase, și dure, și bolnave) și o tehnică narativă bună. Dar este groaznic de deprimant – deși mai lasă să se vadă o luminiță pâlpâind slab la capătul tunelului -, de verosimil (replicile, gândurile, totul este extrem de sincer și copleșitor, cu un limbaj ce nu se ferește să fie dur, plin de injurii atunci când este cazul). Nu este o capodoperă, ci pur și simplu o carte bună, scrisă cu siguranță și pricepere.
Nu este o carte pe care să o recomand celor deprimați, căci îi va duce la capătul puterilor. Dar nici celor extrem de optimiști, căci nu o vor înțelege complet. Dacă sunteți undeva la mijloc, citiți-o și luați-o ca atare, ca o lecție de ficțiune despre dragoste și ură, cu rădăcini puternice în realitate.
Cartea poate fi comandată de pe Cărturești.ro. Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere.
