“Într‐o noapte în care mă simt bătrân, bolnav, complet stors de sămânță și chiar n‐am nevoie să meargă ceva mai rău de‐atât, aud zgomotele iar.” Hanif Kureishi are un talent aproape obraznic de a-ți atrage atenția încă de la primele rânduri ale unei cărți. Bine, e el ireverențios cu totul, cu un stil departe de a-și menaja cititorul, personajele, ba chiar și rudele pe care le transformă în ficțiune și care, firesc, se enervează (sora lui, de exemplu, era tare supărată pe el).

“Mă bucuram de amurgul vieții și mă stingeam încet și fără griji. Și acum se întâmplă asta”. Lui Waldo îi place să se plângă și-l bănuiești un pic și că avea nevoie de un soi de provocare nouă pentru a-și mai testa egoul masculin. De “asta”, de un pic de dramă în viața lui care și-a pierdut dinamismul.

Regizor bătrân, bolnav și imobilizat la pat, acceptă cu greu că nu mai e chiar ca pe vremuri, cu sex, femei, faimă și LSD. “Nu mi‑a lipsit futabilitatea: eram un bărbat bine, care purta evazați și șiraguri de mărgele, lat în spate, cu plete negre, lungi până la umeri, și un cur pe care ai fi plătit să‑l muști. Dacă ai fost odată atrăgător, dezirabil, charismatic și bine făcut, nu ai cum să uiți niciodată.”

Iar Waldo n-a uitat. Și-a adus și mai bine aminte când i s-a întâmplat “asta”, asta fiind bănuiala că nevastă-sa îl înșeală cu un prieten cam ratat și cu apucături de șarlatan, Eddie. Nasol. Nu e despre dragoste, cum ar vrea Waldo să credem, ci despre ego.

Avem, deci, un bătrân nesuferit și provocator ca mai toate personajele masculine ale lui Kureishi, care zace în pat și depinde de ceilalți pentru cele mai mici treburi zilnice, inclusiv rușinoasa igienă, și care ascultă zgomotele. Prietenul Eddie vine pe la ei și Waldo îl bănuiește că are o aventură cu Zee, soția și dragostea lui (cu care numai făcuse sex de vreo zece ani).

Iar aici, mi s-a părut, Waldo duce la rang de artă ce facem toți când ni se pune negru în fața ochilor: ia bucăți de realitate și le recompune în capul lui, construiește scenarii, le umple cu ficțiune și devine obsedat. Aș zice că e o carte a proiecției, pentru că nu prea poți avea încredere în vocea personajului și să bagi mâna în foc că e adevărat tot ce zice el acolo dintre cearșafurile patului de muribund. Dar asta face cartea cu atât mai interesantă, pentru că habar nu ai, de fapt, ce e realitate, ce e proiecție, ce e psihoză.

Waldo caută un narativ. Vrea să dea un sens lucrurilor. O face fiind, în același timp, și masochist și sadic, într-un joc al puterii în relație și al lipsei de putere fizice. Waldo e în continuare un bătrân copil râzgâiat. Este, firește, agresiv. Regizor fiind, vrea să surprindă totul pe camere, cu microfoane ascunse, urmărind, căutând informații. E și o pornire voyeuristică aici, a bărbatului care nu mai poate fizic, dar care încă e atras mental, de o zonă de sexualitate tulbure. Ca, din nou, multe alte personaje ale lui Kureishi care ba se duc la orgii (Buddha din suburbii), care au relații sexuale periodice cu o necunoscută (Intimitate), sexualitatea lui Waldo are o latură agresivă și întunecată.

Waldo se simte neputincios și-și caută fără prea mari scrupule armele. Are schimbări bruște de comportament, i se pune pata pe ceva și face planuri sadice, pentru ca apoi, confruntat cu realitatea, să se liniștească. Armele lui sunt filmul, căutatul de lucruri compromițătoare despre amantul nevestii, cotrobăirea prin viețile private ale altora, face gesturi de agresivitate (îi spune soției tot ce află despre el, ba chiar îi și atacă fizic atât cât poate el), umilește, manipulează.

Personajele lui Kureishi nu au prea multe bemoluri și scuze. Nici Waldo, nici Zee, nici Eddie, nici altele care apar în carte. Natura umană pare, din perspectiva lui Hanif, una a pulsiunilor, a abuzului, a emoțiilor puternice, a sexualității și a agresivității. E o realitate pe care o exprimă frust, brutal, fără menajamente și fără prea mari absuri și nuanțe psihologice.

E o furie în scrisul lui și o dinamică puternică. Nu îți dă prea mult timp să te uiți la stil (care șchioapătă, mai ales prin tușele groase, prin dialogurile smucite și prin elementele aruncate de-a valma), ci la poveste. Închisă în spațiul claustrofobic al apartamentului, povestea lui Waldo, Zee și Eddie e o expulzare în forță, pe repede înainte, a unei situații.

“Nimicul”, ca titlu, poate fi interpretat în mai multe chei. Una dintre ele poate fi nimicul la care se ajunge în relații. O alta lipsa de însemnătate a lucrurilor. Mai este însă și “nimicul” morții. Non-existența. Căci, până la urmă, despre asta e vorba. Angoasa reprimată a unei morți apropiate și viața care zvâcnește prin ultimele ei drame. Cu o viață agitată, ar fi fost și ciudat ca Waldo s-o încheie liniștit, la un ceai.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *