Dincolo de alegorie, distopiie ascund un realism mai puternic decît s-ar bănui, arătînd cît de mult s-a schimbat structura fiinţei umane. Birocraţia ce începea să capete dimensiuni monstruoase, dar şi o societate în degringoladă după un război devastator sînt aspecte ce trebuie căutate pentru a înţelege dezabuzarea şi sentimentul absurdului care transpar într-o scriere precum Colonia penitenciară a lui Kafka, publicată în 1919. Dezumanizarea poate atinge asemenea cote încît omul devine un simplu instrument care funcţionează după o serie de trăsături fixe, setat să acţioneze mecanic, fără să mai supună faptele unui proces de interiorizare. Totul se împarte, aşadar, în alb şi negru, iar modelul urmat este cel al maşinăriei. Omul modern a devenit el însuşi o maşină, spunea Réné Guénon în Criza lumii moderne, în această carte-lamento faţă de umanitatea pierdută.

Există, în multe scrieri ale lui Kafka, o ruptură la nivelul planului în care evoluează personajele, ruptura marcînd intruziunea absurdului. Personajele care suferă această transpunere nu se pot integra noii realităţi, ajungînd să fie anihilate de sistem sau, rar, reuşind să evadeze, aşa cum se petrece în Colonia penitenciară.

Aici, Exploratorul pleacă din insula unde domnea maşinăria infernală care inscripţiona pe pielea oamenilor pedeapsa pentru fapta de care erau sau nu vinovaţi, lăsînd în urmă o lume care cădea sub propria ei construcţie. Oare într-adevăr există şansa ca răul să fie izolat şi să poată fi abolit? Să fie manifestarea de cruzime şi monstruozitate plasată într-un spaţiu restrîns, pe care să îl poţi părăsi atunci cînd vrei?

Dacă ne menţinem în cadrele parabolice, am putea vedea acea insulă ca fiind o parte a lumii unde s-au manifestat accente totalitare. Şi chiar dacă există şansa salvării, important este, în definitive, faptul că răul persistă, că poate oricînd să izbucnească oriunde. Dacă maşinăria este distrusă de propriul său creator, atunci cînd îşi dă seama că sistemul a eşuat în a convinge de valabilitatea sa pe un străin, aceasta nu garantează că va urma o schimbare radicală. În definitiv, un conducător care permite un asemenea sistem inuman, coordonat de un ofiţer al fostului comandant, nu poate să anunţe decît o schimbare a mijloacelor dictatoriale, şi nu însuşi sistemul.

Moartea maşinii şi cea a creatorului nu pot lăsa în urmă o senzaţie de eliberare, mult mai puternică fiind amintirea monstruozităţii puse la cale minuţios şi cu o pasiune înspăimîntătoare de către ofiţer. Încă o dată, apare ideea tipică pentru o dictatură: sistemul nu poate da greş, prezumţia care se acordă este cea de… vinovăţie.

Cu o hotărîre şi o convingere dezarmante, ofiţerul neagă un drept uman fundamental: dreptulul acuzatului de a beneficia de apărare. Valorile şi conceptele se reduc simţitor la o scară în care albul poate fi negru, dar numai dacă aşa este conform legilor din sistemul care nu poate da greş (ca în 1984, unde 2+2 egal 5, dacă regimul doreşte acest lucru): „Vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială“.

La fel cum maşina este programată să opereze o anume mişcare sau lanţ de mişcări, aşa şi ofiţerul este „programat“ să servească la modul absolut buna funcţionare şi credibilitatea sistemului instaurat. Cînd unica sa îndatorire este supusă înfrîngerii, nu poate decît să recurgă la sinucidere. Se observă cît de mult s-a deplasat graniţa între om şi maşină: maşina îndeplineşte un act esenţialmente uman: scrisul, dar, într-un mod ironic, mult promovata libertate pe care ţi-o conferă scrisul devine unealta iraţionalului şi a închistării.

Omul devine, la rîndul lui, o maşinărie, grotescă şi lipsită de orice trăsătură de umanitate. Este firesc ca moartea maşinăriei să aducă şi moartea sa. Distrugerea maşinii este rezultatul unei erori de calcul, care acum declanşează un mecanism de autodistrugere.

Moartea maşinii nu reprezintă o garanţie pentru a spune că absurdul mai poate fi totuşi învins. Într-o lume răsturnată, aceste semne pot fi doar o simplă amăgire.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *