Dacă e ceva mai rău ca o carte proastă, e o carte proastă care promite, exact cînd eşti gata s-o laşi din mînă, că ar putea fi altceva decît pare. Nu m-am chinuit cu prea multe, dar m-a ros curiozitatea să văd ce-i cu Cină cu Anna Karenina, şi ca să fiu în stare să vă povestesc despre riscurile de a investi în aşa ceva, a trebuit să merg pînă la capăt. De ce m-am apucat s-o citesc, cînd am cît de cît un fler care funcţionează? Păi pentru că am vrut să văd ce face o new-yorkeză dintr-un subiect din care Azar Nafisi a făcut Citind Lolita în Teheran: discuţiile unor femei despre cărţi şi despre propriile vieţi.
Subiectul e atrăgător: şase tipe, foarte diferite, nu foarte prietene, dar nici străine, se adună regulat pentru a discuta o carte aleasă de comun acord. Întîlnirile se fac prin rotaţie la una sau alta acasă şi sînt momente preţioase în care, după o cină bună, îndelung aleasă, cele şase cititoare se detaşează cît pot de propriile probleme şi discută aplicat o carte şi un autor.
Cele şase sînt: Trish, psihiatru, Donna, nutriţionist, Rinna, prietena din facultate a Donnei, doctorand în Sylvia Plath şi mamă singură, Cynthia, director de marketing, Jen, graphic designer ( lucrează pentru Cynthia) şi Elisabeth, sora scorţoasă a lui Jen, consilier psihologic într-o şcoală, mamă a unui băiat autist prinsă într-un mariaj nefericit. Schiţa prin care fiecare personaj e introdus în scenă oferă aşteptări promiţătoare în legătură cu biografiile acestor femei: aşteptam să văd în ce mod intră autoarea în problemele aparte ale fiecăreia, cum le leagă pe toate şase una de alta prin lecturi şi experienţe comune şi, evident, cum le vede discutînd despre cărţi. În linii mari, răspunsul a fost cam plat, previzibil şi uneori teribil de plictisitor.
Spun în linii mari pentru că ideile rulate în întîlnirile dintre cele şase nu sînt deloc superficiale, doar că nici nu încep bine să le problematizeze, că le şi abandonează. Să dau un exemplu. Discută despre hazard în Anna Karenina şi despre cum destinele personajelor sînt decise de accidente şi de întîmplare. Extind apoi discuţia (toată scena durează cam o jumătate de pagină) la lumea de azi, pentru ca doar o propoziţie mai tîrziu autoarea să tragă perdeaua peste vocile celor şase:
Discutară despre acest subiect pentru o vreme, fiecare dintre ele povestind despre o întîmplare care îi schimbase viaţa. (…) Visară şi făcură speculaţii, îşi dezvăluiră intimitatea şi izbucniră în hohote de rîs. La fel ca Anna Karenina, ele erau marionete în jocul periculos al destinului.
Genul ăsta de rezumat al apropierilor dintre ele şi al schimbului de idei e soluţia pe care Gloria Goldreich o foloseşte enervant de des. Nu vezi şi nu simţi, ca cititor, transformările, primeşti doar note insipide şi concluzii preambalate. Dincolo de defectul ăsta, care ţine de o bună gestiune a tehnicilor narative, nici modul în care cele şase sînt construite nu diferă prea mult. Tot aşa, sîntem informaţi că X e profundă, Y e foarte pretenţioasă, Z o boemă cu spirit critic.
Cînd le vedem în acţiune, imaginea cam tremură: eticheta agăţată de autoare de out-fit-ul fiecăreia (ştim de fiecare dată ce poartă şi cum se potriveşte tivul fustei cu nu mai ştiu ce de la rever) se completează destul de anevoie prin acţiune (să nu mai zic de interacţiune). Dialogul e, în principal, modul prin care GG şi-a propus să dezvolte şi să aducă în lumină personalităţile de care se ocupă. Dar impresia e că şi-a luat prea multe personaje şi că ce poate să arate din fiecare e prea puţin şi prea schematic.
Ce nu mai funcţionează e dinamica şi timpii acţiunii. Nu trebuie să scrii roman de aventuri ca să ai o tensiune, un climax, o necunoscută greu de dibuit care să intrige cititorul. În cartea asta, singurul mister se leagă de motivul despărţirii Cythiei – prototipul perfectei – de soţul ideal, Eric, un regizor de filme documentare bine cotat. La prima întîlnire a clubului de lectură, Cynthia anunţă, spre surpriza tuturor, ruptura, şi pînă la sfîrşitul cărţii avem parte de scene destul de inepte în care celelalte cinci încearcă să ghicească ce ar fi putut face Eric pentru a fi izgonit din paradis (sînt luate în seamă, chiar dacă toate îl cunosc de mult şi îl simpatizează pe soţul izgonit, chiar variante ca abuzuri pedofile, alcoolism sau homosexualitate ascunsă).
Inutil să adaug că Cynthia e invidiată de toate, deşi are ceva de scorpie carieristă, obsedată de aparenţe. Are casa perfectă, silueta perfectă, zboară cu avioane de lux spre Riviera, îl are pe Eric, două gemene îmbrăcate în pasteluri asortate, în domeniul ei e o profesionistă cu mînă de fier, iar în rest, o femeie sofisticată (a se citi: ştie să aleagă meniuri pretenţioase pe care să i le gătească bucătăreasa personală, ocheşte fără greş tineri designeri pe care să-i promoveze şi nu dă niciodată greş cu aranjamentele florale).
Ce se întîmplă e că, odată de căsnicia perfectă a Cynthiei explodează, toate se gîndesc că li s-ar putea întîmpla şi lor, care nu sînt atît de spectaculoase ca ea, şi toată cartea e punctată de referiri la viaţa de cuplu a fiecăreia şi la cum se modifică după ce află de ruptura dintre cei doi. Din nou, schematic şi neconvingător: bărbaţii despre care se vorbeşte nu se văd de fapt – sau intră din cînd în cînd în scenă surprinşi în momentul vreunui gest chipurile definitoriu – iar vieţile lor cu ei sînt doar ceea ce ne comunică autoarea, în micile rezumate concluzive, că sînt. Cît despre marele secret care le obsedează pe toate – motivul separării – de la un punct în colo devine atît de transparent încît pur şi simplu te întrebi cam ce inteligenţe a avut autoarea în vizor cînd a insistat cu treaba asta încă nişte sute de pagini.
Unul dintre motivele care m-a motivat totuşi să termin romanul a fost curiozitatea pentru lista lor de lecturi. S-o spun? Mai bine nu, poate totuşi împrumutaţi cartea şi ar fi păcat să divulg una din puţinele mize funcţionale. Crîmpeie din dialogurile lor m-au făcut să vreau să mă interesez de cîteva autoare care nu m-ar fi preocupat în mod special: despre cum au trăit, despre cărţile lor şi vremea în care le-au scris.
Ce mi-a mai plăcut a fost faptul că în discuţiile despre cărţi, cele şase vorbesc şi despre lucruri din biografiile scriitorilor, despre lumea în care au trăit şi, la fel de important, despre prezentul lor. Mi se pare că astfel de discuţii îmbogăţesc cu adevărat şi cărţile şi cititorii lor, şi mi-a părut rău că Gloria Goldreich nu a mers mai departe pe firul ăsta. E limpede că avea şi potenţial şi material pentru aşa ceva, dovadă fragmente bunicele de dialog în care cîteva lucruri importante sînt atacate din mai multe unghiuri. Din păcate, nu pentru prea mult timp.
Mi-a mai părut rău că finalul e foarte Harlequin şi foarte fals, de fapt: modelul Cythia triumfă din nou, alimentat cu puteri noi, şi pacea se aşează cumva (nu contează cît de simplist sau de neverosimil) peste toate celelalte relaţii. Ceea ce înseamnă că femeile pot visa în continuare la tot ce propune viaţa ei: zboruri spre Riviera, haine de designer, flori în vase de cupru lîngă şemineu. A, da, şi cărţi de care să se bucure happily ever after.
