Bookaholic

Cel mai recent roman publicat de Florina Ilis reia titlul unei cărți din Vechiul Testament. E o formă de citare pe care autoarea a mai practicat-o și în alte rânduri – în Viețile paralele (2012), de pildă, unde titlul trimitea direct la Plutarh. Desigur că aceste parafraze nu sunt deloc gratuite, așa încât un mic exercițiu de exegeză este cât se poate de nimerit.

Numerii, penultima parte din Pentateuh, are ca subiect călătoria de 40 de ani (durata simbolică a unei generații) a poporului lui Israel în pustiu. Numele cărții îi vine de la cele două recensăminte („după seminţiile lor, după familiile lor şi după numele lor, om cu om”) care deschid Numerii. Vom vedea, ceva mai târziu, că romanul Florinei Ilis include, la rândul său, un soi de recensământ.

Dar nu e numai atât. Cartea veterotestamentară a Numerilor joacă un rol important în economia Bibliei cât privește forța și împlinirea legământului dintre Dumnezeu și poporul ales. Încă din Geneză, Dumnezeu face un legământ cu Abraham, legământ care e reînnoit apoi de Isaac, fiul lui Abraham, iar apoi de Iacob, fiul lui Isaac (Gen. 26:3-5). Rezumând, natura acestui legământ ține, de fapt, de posteritate: poporului lui Israel va primi un pământ al lui, unde va prospera, bucurându-se de o descendență privilegiată.

La urma urmei, tot posteritatea este și marea temă din romanul Florinei Ilis. Cartea numerilor este cronica a două familii înrudite, a patru generații care, într-un fel sau altul, se intersectează și vibrează într-un mod special cu prezentul. E suficientă fie și fraza care deschide romanul pentru a sesiza tonul și cadența versetelor biblice: „La început a fost tata. Tatăl meu, Ioachim. Dar, mai întâi de tatăl meu, a fost tatăl tatălui meu. Gherasim. Bunicul meu. […] Și tot așa mai departe până în ziua fericită dintâi”.

Desigur că în centrul acestei mari teme stă, de fapt, o miză literară: un bărbat scrie un roman despre familia lui dintr-un sat transilvănean. Cum anume o face? Stând de vorbă (cu rude mai apropiate sau mai îndepărtate), frunzărind albume de fotografii, săpând în arhive sau în dosare de securitate, citind cărți de memorii sau ascultând benzi magnetice. Toate acestea secondate îndeaproape de cea mai fructoasă sursă a prozatorului: imaginația – „Adevărul e în această vrăjită, da, vrăjită!, cântare pe care o fac, zicând ba cu drag, ba cu jale despre lucruri și oameni de demult, și scrierea asta (care corespunde realității fără să fie totuși reală cum sunt scaunele sau masa aceasta) face ca anii să se adune șirag, să se adune mărgele (ca în doine)” (p . 340).

Viziunea „din punctul cel mai îndepărtat al viitorului” oferă, totuși, o oarecare lejeritate în povestire: granița fină dintre reperul istoric și ficțiune poate fi trecută fără prea mari menajamente sau mustrări de conștiință.

Volumul debutează cu povestea de dragoste a părinților (Ioachim și Ana) pentru ca, mai apoi, ordinea cronologică să fie abandonată în favoarea unei ordini interioare, una mai degrabă emoțională, care leagă intim – tăind bucăți de timp – un episod de celălalt.

Una dintre figurile cu totul excepționale din roman este Petre Barnea, străbunicul naratorului, un vânător abil, a cărui poveste e decantată pe mai multe voci. Cu siguranță că episodul „puștii fermecate” a lui Petre Barnea și cel al împușcării mistrețului – zi consemnată ca fiind „începutul nenorocirii familiei” – este unul dintre pasajele care, complet scos din context, ar putea circula cu succes ca micro-roman. Bunica Zenobia, deja bolnavă de Alzheimer, găsește pușca (devenită aproape un simbol mitic). De aici pornește un întreg „interogatoriu” despre celebra armă a străbunicului, ascunsă, nu se știe cum, de furia Securității. Chestionate vor fi, pe rând, mătușa Ecaterina, sora vitregă a bunicii Zenobia, mătușa Emilia și mătușa Eftimia, fiecare având o versiune pe care, abil, naratorul o editează.

Dar nu doar naratorul nostru scrie o carte. La fel face și Eusebiu, fiul lui Titus Illea și al Aureliei. Romanul lui, Întoarcerea tatălui risipitor (!), reia povestea tulbure a părinților. Titus Illea nu își va reveni niciodată după experiența închisorii, iar Aurelia nu îi va rămâne fidelă, provocând valuri de gelozie din partea bărbatului. Eusebiu recreează aproape din nimic dialogurile acide dintre părinți, punând cap la cap, prin fabulație sau certitudine istorică, o poveste care i-a marcat copilăria.

La îndemână va fi și  cartea autobiografică a lui Titus Illea, Memorii din călătoria de dincolo (de la care nu lipsesc datele bibliografice), dar și dosarul de Securitate care, ceva mai târziu, va fi recuperat: „Cornelia Illea mi-a trimis prin e-mail fișierul dosarului de urmărire al tatălui ei, Titus Illea. […] Ce a citit acolo nu era despre viața pe care și-o amintea și nu se potrivea nicidecum cu imaginea senină a copilăriei” (p. 467). Toate aceste artificii pe care, altminteri, le cunoaștem deja și din Viețile paralele, fac parte dintr-o strategie narativă pe care Florina Ilis o stăpânește la perfecție.

Un și mai bun exemplu este documentul sonor pe care naratorul îl găsește într-o arhivă: o bandă magnetică din 1939 pe care un folclorist a înregistrat-o cântând pe Agafia, a doua soție a lui Petre Barna: „A fost oarecum straniu să ascult vocea Agafiei, pe care n-am cunoscut-o niciodată. Iar întâmplarea sau nesiguranța cercetătorului care a realizat în 1939 înregistrările a făcut ca la finalul acestei doine să se păstreze pe bandă și momentele de după încheierea doinei: un cocoș care cântă, o femeie care exclamă de admirație Ioi, tu!, dar, mai important, vocea lui Petre Barna: No, ce zici, domn folclorist, de muierea… Și banda se întrerupe aici” (p. 349). Documentul istoric ajunge rampă de lansare pentru ficțiune. Totuși, uzul imaginației nu devine în niciun punct strident, iar forța mărturiei directe rămâne cârja cea mai sigură pentru recuperarea trecutului: „Îmi strunesc cu greu imboldul de a înlocui uitarea cu imaginația” (p. 21).

Boala Zenobiei, în schimb, este un contrapunct al acestei mari teme a memoriei, singura care conservă, de fapt, posteritatea. Iar pierderea memoriei lasă loc unei imagini de ansamblu care-și pierde aura mitică: „Altfel, casa părăsită și cadrul mai îndepărtat cu pădurea vag înfrunzită clătinându-se tremurat în soarele cald reprezintă un tablou vag desăvârșit. Desăvârșit în sensul unui cimitir abandonat, cu crucile aplecate și distruse de timp, cu mormintele topite-n iarbă și flori sălbatice” (p. 329).

Un alt centru al romanului este momentul arestării bunicului Gherasim, cel care povestise de nenumărate ori despre iluziile războiului, dar niciodată despre comunism. Drama colectivizării și arestarea așa-zișilor chiaburi duce, mai apoi, la pierderea legăturii dintre țăran și pământul lui. Un pasaj care îl reia pe cel din Ion al lui Rebreanu ni-l aduce în prim-plan pe Gherasim, educându-și nepotul: „Amiroase! A zis întinzându-l spre mine. Hai, amiroase! Să-i cunoști mirosul, să nu uiți cum miroase pământul nostru!” (p. 435).

Lancinant este și momentul din debutul romanului când Spiridon (celălalt bunic al naratorului) e nevoit să renunțe la cei doi boi pe care îi avea, reluând, pe tonul unui descântec: „Pruncii mei! Călin și Sorin! Mândri și rotunzi ca soarele. Cu picioarele albe ca omătul. Și coarnele tari ca fildeșul” (p. 16).

Cele patru generații din Cartea numerilor acoperă o bucată de istorie întinsă pe o sută de ani. De la Unire până la Reforma agrară, căreia îi urmeză scurta acalmie interbelică, și de la perioada comunistă până în prezent. Fiecare perioadă în parte aduce în prim-plan o altă fațetă a țăranului român. Totuși, deși flancat de un întreg context istoric și politic, romanul Florinei Ilis nu este unul al marii istorii, ci rămâne până la capăt o istorie privată a unei familii.

Naratorul nu uită să menționeze un album aflat în lucru, care apare la sărbătorirea a cinci sute de ani de la prima atestare a satului – eveniment care, de altfel, închide romanul, la 25 octombrie 2018. Unul dintre capitolele acelui album se intitula Oamenii, unde erau listate toate familiile din sat, alături de fotografiile făcute de Fehér Loránd, un personaj aproape legendar, care fotografiase, de-a lungul timpului, generații întregi – iată un alt punct în care romanul Florinei Ilis recuperează temele din Numerii biblici.

Înregistrată cu derutele inerente trecerii timpului, povestea de familie ajunge într-un prezent din care, deși reconstruit, trecutul devine neclar. De fapt, e o forma mentis aceea care se pierde inevitabil odată cu trecerea timpului: „Am recuperat pământul străbunicilor noștri… Dar ce relație mai avem noi cu pământul? Poate una strict economică” (p. 477).

Florina Ilis are flerul de a propune un tip de proză inovatoare – o spunea Adrian Marino încă din 2002, de la Chemarea lui Matei, și, scrutând întreaga proză a Florinei Ilis, devine limpede că prozatoarea și-a consacrat această metodă de a face literatură. Cartea numerilor o confirmă cu prisosință. Și nu cred că risc prea mult spunând că romanul ei este unul dintre cele mai valoroase scrise în ultima vreme (și nu numai…).