Având la bază studii de literatură şi debutând ca actriţă, Claudine Galéa s-a remarcat mai degrabă prin textele sale pentru scenă şi pentru teatrul radiofonic, pentru care a şi fost recompensată cu premii prestigioase, precum Marele Premiu pentru Literatură Dramatică sau Prix des Radiophonies. Una dintre piesele ei, Mă întorc de departe (2003), a ajuns şi pe scenele româneşti – adaptată de Theo Herghelegiu pentru Sala Studio a Teatrului Odeon (cu o structură ideală pentru proiecte experimentale) şi montată în luna iunie, la sfârşitul stagiunii 2011-2012 –, propunând o poveste în care comedia se îmbină cu o profundă şi neaşteptată dramă, dezvăluită abia în final şi conferind noi valenţe întregii trame. Theo Herghelegiu, care, ca mulţi oameni de teatru, a trecut întâi pe la Litere, ajungând apoi la UNATC, este, de mai bine de zece ani, cunoscută în mediul teatral pentru promovarea producţiilor independente, alternative, câştigând şi Premiul Uniter, în 2001, pentru teatru alternativ şi pentru înfiinţarea companiei „Teatrul Inexistent”.
La un prim nivel, Mă întorc de departe se desfăşoară ca o dramă de familie: dintr-un motiv necunoscut, poate din pricina unei crize de identitate, Camille îşi părăseşte familia, soţul şi doi copii, iar aceştia sunt urmăriţi, focusul deplasându-se, pe rând, de la unul la altul, în încercarea lor de a depăşi, fiecare în felul său, pierderea soţiei şi a mamei. Este un nivel care domină percepţia spectatorilor până aproape de final, când Camille, din postura de mamă şi soţie care pleacă de lângă familie aparent din pur egoism, apare în adevărata sa lumină, de femeie care traversează o cumplită dramă.
Dacă până atunci planul în care era prezentată Camille părea un spaţiu al trecutului resuscitat de cei rămaşi în urmă, pe măsură ce înaintăm în povestea de familie, planurile sunt învăluite tot mai mult în ambiguitate, încât nu mai pare evident care nivel este cel real şi care cel oniric. Este Camille o plăsmuire ce pare cu atât mai reală cu cât dorul familiei este mai mare, sau sunt soţul şi cei doi copii imagini chemate la viaţă de femeia care i-a pierdut în cel mai crud mod cu putinţă? Finalul este revelator în acest sens, mutând accentul de pe comedie pe dramă.
Deşi nu poate fi catalogat drept un musical, Mă întorc de departe are inserate numeroase secvenţe muzicale, fiecare personaj prezentându-şi, pe ritmuri pe hip-hop sau chiar de romanţă, supărările, dorul, nostalgia. De la scene ce dau în şarjă – cele în care apar „copiii” – până la momente melancolico-poetice în care apar soţii, cu rememorări ale începutului relaţiei lor, acest plan „musical” este regizat pe o structură cinematografică, lumina căzând dramatic, alternativ, pe cel care apare în prim-plan, pentru a-şi „cânta” numărul.
Foarte bine aleşi Ana Maria Moldovan, pentru rolul enigmaticei Camille şi care, în final, îşi cântă, pe o voce neaşteptat de melodioasă, drama, şi Ioan Batinaş, pentru rolul soţului copleşit de probleme casnice, introvertit şi stângace uneori în raportul cu copiii săi. Dar cea mai dificilă misiune o au Mugur Arvunescu şi Diana Gheorghian, care trebuie să joace rolurile copiilor: (Paul) Mugur Arvunescu nu are nici zece ani şi nu înţelege bine ce se întâmplă, neascunzând faptul că îi e dor de mamă, pe când Lucy (Diana Gheorghian), puţin mai mare decât Paul, încearcă să facă faţă situaţiei revoltându-se pe mama care i-a părăsit şi alegând să facă exact lucrurile care o deranjau pe aceasta.
Poate cea mai extremă alegere din construcţia spectacolului – copiii jucaţi de adulţi şi comportându-se exagerat copilăresc –, aceasta îşi are sensul în accentuarea distincţiei dintre real şi oniric, dintre ceea ce este şi ceea ce apare în conştiinţa personajelor, mai exact a acelui personaj care nu poate face faţă adevărului decât codând evenimentele într-o altă cheie decât cea a realităţii.
Jonglarea între real şi oniric este foarte fină şi, uneori, este împinsă la limita dintre metaforic şi caricatural. Astfel, la poli opuşi, apar două personaje care completează atmosfera de ambiguitate şi, în acelaşi timp, conferă multiple valenţe acţiunii: Timpul (Gelu Niţu) stă permanent la un pian, interpretând ireproşabil fragmente clasice, şi punctează secvenţele dramatice cu comentarii ce trimit uneori la Shakespeare. La cealaltă extremă, cel mai colorat personaj este „Gura lumii”, un personaj colectiv – Ioana Anastasia Anton, Cătălina Mustaţă, Paula Niculiţă, Crina Mureşan, îmbrăcate toate într-un mov strident şi care au rolul de a sublinia cât de mult poate tulbura liniştea unei familii bârfa vecinilor, a cunoscuţilor, cât de obscenă şi de ridicolă este eterna şuşoteală pe seama celui de lângă noi.
Scenografia (Dan Titza) şi costumele joacă şi ele un rol important. Spaţiul din Sala Studio permite o amplă desfăşurare a poveştii fiecărui personaj (de pildă, Lucy are suficient loc încât să deseneze cu cretă pe scenă şi să mai şi invite câte un spectator să deseneze împreună cu ea), iar culorile foarte puternice pe care le poartă actorii amplifică senzaţia de ireal, de imagini provenind dintr-un spaţiu coşmaresc: „Gura lumii” este într-un mov violent, Camille, într-un galben orbitor, Marc, într-o cămaşă multicoloră, cu pătrăţele, iar Paul, într-un tricou roşu-sângeriu. Chiar şi Lucy, deşi mai mult în negru şi alb, îţi ia ochii printr-o vestimentaţie apropiată de stilul rock. Evident, Timpul este în nuanţe neutre, alb-gri-negru.
Cu un final imprevizibil, deşi poate puţin cam mult prelungit, Mă întorc de departe este un spectacol îndrăzneţ, puternic vizual şi bazat pe o construcţie ce îmbină comicul şarjat şi dramaticul. De apreciat iniţiativa Odeonului de a găzdui proiecte ce promovează teatrul experimental şi regizori cu o viziune care se îndepărtează de cea de mainstream.
Regia: Theo Herghelegiu
Camille: Ana Maria Moldovan
Marc: Ioan Batinaş
Timpul: Gelu Niţu
Paul: Mugur Arvunescu
Lucy: Diana Gheorghian
„Gura lumii”: Ioana Anastasia Anton, Cătălina Mustaţă, Paula Niculiţă, Crina Mureşan
Foto: Octavian Tibăr
