Cărţile în care marea e personaj şi nu doar decor sunt probabil cu miile şi precis fiecare dintre noi are lista lui personală şi harta lui imaginară cu ţărmuri şi insule, unde stâncile, valurile şi furtunile sunt mai mult decât un pretext. Nouă, celor care preferăm acest personaj-peisaj ambiguu, secretos şi introvertit, şi în realitate, şi în cărţi, poate că ni se trage de la Jules Verne sau Robinson sau Comoara din insulă din copilărie. Sau poate că nu.
În Casa Buddenbrook, Thomas îi vorbeşte surorii lui, Tony, despre ce-i desparte pe oamenii care preferă marea de cei care preferă muntele.
Dar eu ştiu câtă deosebire există între privirile care admiră munţii şi acelea care contemplă marea. Ochii siguri, dârji, fericiţi şi plini de spirit întreprinzător, de energie şi de poftă de viaţă zboară din pisc în pisc, dar pentru a visa în faţa acestei nemărginite întinderi de ape care îşi rostogoleşte valurile cu un fatalism mistic, năruitor, trebuie să ai o privire învăluită, deznădăjduită, atotştiutoare, care a coborât cândva, undeva, în adâncuri de triste vârtejuri.
Thomas şi Tony sunt la Travemünde, la ţărmul mării Baltice. Nici unul dintre ei nu a avut o soartă prea bună, iar Tony nu va înţelege niciodată asta. Thomas a înţeles şi a acceptat deja. Preferinţa pentru mare, spune el, e a celor obosiţi de vârtejurile din sufletul lor şi care au nevoie, în afară, de lucruri de o vastă simplitate, care să-i odihnească.
Dar mie marea nu mi se pare odihnitoare. E puternică şi aspră şi tulburătoare. O prefer ca peisaj-personaj în cărţi mai ales pentru că e suficient să ştii că ceva se întâmplă la malul ei sau în larg, ca percepţia ta să se schimbe. Tot ce-ar fi părut clar şi stabil altundeva, se dizolvă. Furtuna poate începe oricând, pericolul te pândeşte, nevăzut, şi nici oamenii nu sunt întotdeauna ei înşişi.
Dintre mări, le prefer pe cele reci şi întunecate, pentru prezenţa lor grea şi consistentă. Pentru că sunt sincere. Pentru că nu te amăgesc cu aparenţa lor inofensivă, de vacanţă. Lumina lor creşte contrastul în loc să-l estompeze. „Ah, binecuvântată mare nordică”, spune Charles Arrowby, „mare adevărată, cu valuri curate şi generoase, nu ca ciorba aia împuţită de Mediterana.” În Marea, marea, Iris Murdoch descrie schimbările subtile, de culoare şi de temperament, ale apelor şi-ţi dă impresia că în destinul lui Charles marea aceasta, unde s-a retras ca să-şi scrie memoriile, e personajul care închide cercul.
Tot în Anglia, pe harta mea imaginară cu ţărmuri, e Felixstowe, un orăşel port cu digurile proaspăt bombardate. N-a trecut mult de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Aici, o emigrantă poloneză şi băieţelul ei se plimbă seara pe plaja pustie. Ghirlande colorate de becuri se leagănă în bătaia vântului. Marea a fost prin preajmă de la începutul poveştii, de când au pornit spre Anglia, iar acum, după ce au părăsit Britannia Road, nr.22, o întâlnesc din nou. Secretul pe care femeia îl poartă e înfricoşător, dar acum e unul dintre puţinele momente în care simte că poate să o ia de la capăt. Marea e liniştitoare şi adâncă, păstrează bine secretele, ca întotdeauna. 
Şi tot din Anglia va pleca şi Nicholas Urfe, tânărul profesor de engleză, către următorul punct de pe hartă: mica insulă grecească şi imaginară, Phraxos. Deşi nu e una dintre mările reci, Mediterana din cartea asta e privită prin ochii suspicioşi ai unui străin. Ca un magician ce e, Fowles face ca peisajul aspru şi alb, cu stâncile golaşe care par să nu ascundă nimic, să completeze perfect paranoia personajului. Lumina directă a soarelui nu dezvăluie nimic. În Magicianul, marea şi peisajul Greciei te privesc ca o mie de ochi ascunşi.
Povestit de un grec, peisajul îşi schimbă radical sensurile. Dacă citeşti despre mare în Zorba lui Kazantzakis, ţi se înmoaie genunchii:
Mare, blândeţe de toamnă, insule scăldate în lumină, pânza diafană a unei ploi fine acoperind nemuritoarea goliciune a Greciei. Ferice de omul, gândeam, căruia îi e dat, înainte de moarte, să plutească pe apele Mării Egee.
Nenumărate sunt bucuriile acestei lumi – femeile, fructele, ideile. Dar să străbaţi o mare ca asta, pe-o toamnă blândă, şoptind numele fiecărei insule, cred că nu există bucurie care să cufunde mai mult sufletul omului în paradis. Nicăieri altundeva nu treci atât de senin, nici atât de uşor, de la realitate la vis.
Nu pare să aibă nimic de-a face cu mările din Odiseea, cu pustiul fără drumuri, cu insulele de aventură, pline de pericole, ameninţătoare şi necunoscute. Poseidon cel răzbunător îi jură lui Ulise că nu-l lasă să scape viu din braţele lui. Şi apele acelea erau privite tot cu ochi străini, pentru că s-ar putea ca mările periculoase despre care povesteşte Homer să nu fi fost de la început cele pe care grecii le cunoşteau atât de bine.
Am citit despre asta într-o Istorie a Greciei: se poate ca primele variante ale Odiseei să fie legate de explorarea Pontului Euxin. Ulise naviga dinspre Troia spre Pontul Euxin şi după numeroase aventuri pe apele acestuia, se întorcea în Ithaca pe uscat, prin Tracia şi Epir. Varianta care a ajuns la noi e mai târzie, din perioada în care exploratorii greci au început să cerceteze bazinul mediteraneean. 
Poate că de-asta, şi în varianta pe care o ştim, Poseidon e aşa negru de supărare. 🙂
(Apropo de vremuri de demult şi de Marea Neagră: pentru Ovidiu viaţa la malul Mării Negre a fost un chin. Dacă citeşti Iarna în ţara geţilor din Tristele, afli că aici e un frig imposibil: zăpada rămâne de la o iarnă la alta, iar vinul ia forma vasului în care e ţinut. Marea îngheaţă în întregime, peştii sunt prinşi de vii printre sloiuri, iar corăbiile nu mai pot înainta. E de-nţeles că îşi ura exilul şi că-i era teamă să nu fie uitat şi că toate cele i se păreau reci şi urâte. Dar chiar aşa, să rămână zăpada de la o iarnă la alta?)
În fine, eu una nu cred că preferinţa asta pentru mare mi se trage nici de la Jules Verne, nici de la Robinson, nici de la vreo epuizare sufletească. Ci de la o carte din care, pe la 12 ani, învăţam cu aplomb cum se construiesc navele cu pânze şi, în general, cam tot ce trebuie să ştie un mus când se ridică ancora, dar şi ce vezi, ce auzi, ce simţi când pânzele se umflă şi te trezeşti plecat de capul tău cu fregata pe mările lumii.
Luna se ridica pe cer, ascunsă sub pânze, şi marea, ruginie la început, începea să se arginteze. Era atâta linişte, că se auzeau valurile până departe, murmurând domol, cu o mie de glasuri. Sub bompres, etrava tăia apa, foşnind tainic; câte un val se spărgea în bordaj alene şi vântul îi prindea jerba albă, spulberând-o în scântei ude.
Şi acum cuvintele astea sună aşa, ca un început.
