Bookaholic

În ultima vreme, din fericire, sînt tot mai dese reprezentările în artă ale unui fenomen pe care societatea contemporană încă trebuie să îl înțeleagă pe deplin: autismul și felul în care cei care sînt afectați de el se pot integra în societate și se raportează la ceilalți.

Cea mai nouă producție a lui Bobi Pricop, pe scena Teatrului Național din București, adaptare după un roman de Mark Haddon (publicat și la noi, la Editura Trei), O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopții, aduce în prim-plan un personaj extrem de interesant și de complex: Christopher Boone, un adolescent de cincisprezece ani, care suferă de sindromul Asperger.

Cartea a înregistrat un imens succes internațional, a obținut șaptesprezece premii literare, iar adaptarea sa pentru scenă, semnată de Simon Stephens, a obținut șapte premii Oliver pentru spectacolul de pe Broadway.

Producția lui Bobi Pricop (regizor cunoscut pentru spectacole precum Contra progresului sau Iluzii) îmbină excelent nota de umor cu drama, așa cum se împletesc și în roman și realizează cel mai frumos spectacol vizual de pe scena teatrului românesc contemporan, grație colaborării sale cu Adrian Damian (decor), Dan Adrian Ionescu&Mizdan (video) și Andrei Florea (lighting design).

Spectacolul lui Bobi Pricop are o distribuție restrînsă, formată din cinci actori (Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Ana Ciontea, Carmen Ungureanu și Rodica Ionescu), remarcabili prin versatilitatea cu care joacă roluri multiple. „Lui Christopher nu-i plac străinii, așa că părinții și prietenii lui interpretează și celelalte personaje din piesă”, explică Bobi Pricop.

Construită în cheie polițistă, povestea lui Christopher, un copil genial, înzestrat cu o uluitoare capacitate de abstractizare și cu o memorie aproape extraumană, surprinde atît fragilitatea relațiilor, cît și miracolul pe care ingenuitatea și buna credință îl pot crea. Christopher este un personaj care, așa cum se descrie el, nu poate minți. Și de aici pornește, de fapt, incompatibilitatea sa cu lumea înconjurătoare, căci toți oamenii pe care îi știe, inclusiv părinții săi, mint. Povestea lui Christopher nu relevă doar ce înseamnă să trăiești cu sindromul Asperger, ci mai ales falsitatea în care se complac așa-zișii oameni „normali”. Excelent jucat de Ciprian Nicula, între candoare și seriozitate, trecînd de la accente dramatice la autentice momente comice, Christopher este singurul care trăiește, de fapt, adevărat, capabil de emoții uneori devastatoare și mereu dureros de sincer, deconspirînd, fără să vrea, decorul contrafăcut al lumii înconjurătoare.

Un mic Sherlock Holmes, Christopher vrea să afle ce s-a întîmplat cu cîinele vecinilor, pe care l-a găsit într-o noapte mort, cu o furcă înfiptă în spate. Acest eveniment devine țelul vieții sale, începe să scrie chiar un roman cu tentă polițistă, totul pentru a face dreptate, căci dacă e ceva ce urăște mai mult pe lume este minciuna. Neabătut în demersul său, Christopher reușește să își înfrîngă și cele mai adînci temeri, cum ar fi să călătorească singur sau să fie înconjurat de mulțime. Și, mai important, acest copil „special”, recunoscut pentru dificultatea de a-și exprima emoțiile, nu ezită să spună „te iubesc”. Lucru care nu se aplică atît de ușor celorlalți.

Un spectacol senzațional pe plan vizual, O întîmplare ciudată… nu se folosește de efectele video pentru a suplini vreo carență la nivel de construcție, ci pentru a reflecta complex lumea interioară a personajului principal, pentru a pătrunde în mintea acestuia, în care descoperim culoare, un univers extraordinar de trăiri și de imagini fantastice.

Există un moment de o incredibilă poeticitate vizuală (ce mi-a amintit de scena din filmul Immortal Beloved, cînd adolescentul Beethoven fuge de acasă, ajunge în pădure, la un lac, în care intră și plutește, iar stelele se reflectă pe suprafața lacului și, pe măsură ce camera se depărtează, personajul pare că a devenit și el o stea): Christopher și tatăl său privesc cerul înstelat, părînd că și ei s-au contopit cu peisajul celest, detașîndu-se de tot ceea ce era mundan: „Cînd privești cerul, știi că te uiți la stele aflate la sute și mii de ani lumină. Și unele nici nu mai există, căci luminii lor i-a luat atît de mult să ajungă la noi, că au murit între timp sau au fost atrase într-o gaură neagră. Și asta te face să te simți foarte mic și dacă întîmpini greutăți în viață, e bine să te gîndești că ele sunt neglijabile, adică sînt atît de mici, încît nu trebuie să le iei în calcul cînd plănuiești ceva”.

Jocul de oglinzi, de multe ori opace, este sugestiv, de asemenea, pentru falsitatea lumii celorlalte personaje, care nu mai reușesc să se comunice pe ele și nici să mai vadă dincolo de suprafață. Emilian Oprea, în rolul tatălui care crede că îi face un bine fiului ascunzîndu-i adevărul despre mama sa, și Carmen Ungureanu, mama care alege, inițial, să își părăsească fiul, sînt personajele care învață cea mai puternică lecție de empatie și iertare.

Spectacolul lui Bobi Pricop este un îndemn la acceptare, la sinceritate, la comunicare. În final, nu Christopher trebuie să fie acceptat, ci el trebuie să îi accepte pe ceilalți, pentru că ei sînt cei bolnavi, cei pierduți, cei rătăciți în spațiul liniar al propriilor neputințe.

Foto: Adi Bulboacă