Bookaholic

O bătrână care şi-a trăit viaţa din plin, fără grija zilei de mâine, se trezeşte singură şi părăsită şi se hotărăşte să-şi facă o casă din turtă dulce. Un prinţ care, în urma unei poveşti bine-cunoscute, a rămas cu o aripă de lebădă trăieşte înstrăinat de societate, prin cârciumi de periferie, ocolit sau ridiculizat de nobilele sale rude. O fată frumoasă şi săracă ajunge în castelul unei bestii ce seamănă mai degrabă cu un criminal psihopat. Michael Cunningham rescrie într-o manieră inedită cele mai populare basme, dezvăluindu-le latura matură, întunecată şi chiar perversă. Lumea miraculoasă a basmului e invadată de cea reală, cu monstruozităţile şi traumele ei, iar simplitatea inocentă a poveştilor din copilărie se transformă într-o explorare a ascunzişurilor comportamentului uman. Reimaginate în cheie modernă, temele de basm devin astfel bucăţi literare de mare forţă, scrise cu virtuozitate, cu farmec şi cu un realism ce uneori frizează cinismul.

„Dacă nu eşti plăsmuirea unui vis dement de-al zeilor, dacă frumuseţea chipului tău nu dă peste cap constelaţiile, n-o să arunce nimeni vreo vrajă asupra ta. Nimeni nu vrea să te transforme în bestie, nici să te adoarmă pentru o sută de ani. Nici un duh rău deghizat în spiriduş n-are de gând să-ţi ofere trei dorinţe ce ascund nenorociri, ca o lamă de ras într-o prăjitură.” (Michael Cunningham)

„Aceste basme tulburătoare, aduse în contemporaneitate, au în ele reţeta perfectă pentru lectură. O carte ce te vrăjeşte şi-ţi cucereşte mintea…” (The Independent)

„Poveştile lui Michael Cunningham sunt copleşitoare, emoţionante, chiar dacă ne fac să vedem altfel basmele copilăriei… Nu toate răţuştele urâte se dovedesc a fi lebede. Nu toate broaştele sunt prinţi fermecaţi, şi poate-i mai bine aşa.” (The New York Times)

„O lebădă sălbatică şi alte poveşti”, de Michael Cunningham – fragment

Ilustraţii de Yuko Shimizu
Traducere din limba engleză de Ariadna Ponta
Colecţia „Biblioteca Polirom”
Seria „Actual”
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
144 p.

Băieţii ar zâmbi cu neliniştită admiraţie de sine în timp ce se împleticesc să se îmbrace. Ar recunoaşte adevărul pe loc. Ar înţelege : tu nu faci altceva decât să populezi oraşul cu soţi potriviţi. Eşti o zeiţă (una minoră, dar zeiţă) a cunoaşterii carnale. Te asiguri că toţi tinerii din regiune ştiu nu numai unde se află clitorisul, dar şi ce să facă cu el. Cultivi in absentia o cohortă de fete (oare câteva dintre ele o să afle ? oare o să‑ţi mai treacă pragul din când în când ?) care vor găsi în nopţile alături de soţii lor compensaţia potrivită pentru zilele petrecute spălând şi călcând.

Numai că acel viitor, acea bătrâneţe pe care ţi‑ai imaginat‑o tu, refuză să se întrupeze.

Motivul a fost, cel mai probabil, accidentul (rateul maşinii aceleia, calul) care te‑a lăsat infirmă de un picior. Motivul a fost apartamentul de deasupra spălătoriei (cine se aştepta ca toate chiriile să crească atâta ?), unde valurile de parfum pe care le împrăştiai nu făceau decât să accentueze mirosul de otravă de şobolani şi chimicale de curăţătorie. Ce băiat ar vrea să vină acolo?

Motivul a fost şi surprinzătoarea timiditate a tinereţii, statutul de specie pe cale de dispariţie (cel puţin aşa părea) al prinţişorilor neînfricaţi pe care ţi‑i aminteai din vremurile tale de demult, al băieţilor (de‑acum bătrâni – cei care n‑au murit) ce se îmbătau cu încredere, atât de înduioşători în încercările lor stângace de‑a se împăuna. Fuseseră înlocuiţi de această generaţie de copii‑bărbaţi îngrijorător de bine‑crescuţi, care păreau să se mulţumească să înveţe despre femei de la nişte fete care ştiau la fel de puţine despre propriile trupuri ca băieţii care le pipăiau neîndemânatici.

În cele din urmă, în momentul în care ai ajuns să te gândeşti că şi la şaptezeci de ani eşti încă tânără, ţi‑ai cumpărat o bucată de teren. Era la o distanţă considerabilă de oraş – cine‑şi mai poate permite să cumpere ceva chiar şi la periferie ? Odată încheiată afacerea, ai stat (ajutată de bastonul pe care încă nu‑ţi venea să crezi că‑l foloseşti) pe peticul tău de pământ gol, înconjurat de pădure, şi ai hotărât că o să ai o casă făcută din dulciuri.

Te‑ai documentat. Adevărul e că poţi să faci cărămizi – din zahăr, glicerină, amidon de porumb şi câteva toxine pe care e mai bine să nu le pomeneşti – care să reziste la ploaie. Turta dulce, dacă e întărită cu destul praf de ciment, e bună pentru acoperiş.

Restul, desigur, avea nevoie de întreţinere continuă. Ferestrele din zahăr ars nu ţineau mai mult de o iarnă, poate nici atât. Glafurile şi pervazele aplicate trebuiau refăcute în fiecare primăvară, chiar dacă glazura era amestecată cu clei. Ţiglele făcute din acadele, tijele din zahăr făcute la comandă, care serveau drept balustrade şi parapeţi, rezistau, dar soarele verii le decolora şi trebuiau înlocuite. Ce poate fi mai dezolant decât o acadea îmbătrânită ?

Cu toate astea, casa era încântătoare în felul ei dement, în extravaganţa ei nesăbuită, cu atât mai mult cu cât îşi etala culorile oribile şi îşi emana miresmele de zahăr şi turtă dulce într‑un luminiş umbros, departe chiar şi de cele mai rudimentare drumuri.

Şi apoi ai stat la pândă.

Te aşteptaseşi – iar asta a fost, probabil, o eroare de calcul – ca tineretul local să dea dovadă de mai mult spirit explorator, chiar dacă în general exhiba un real devotament pentru comportamentul cuviincios. Unde au dispărut tinerii drăguţi ieşiţi la picnic ? Unde au dispărut găştile de băieţi în căutare de ascunzişuri în care puteau (cu permisiunea ta) să consume whiskey‑ul de care aveau nevoie ca să se poată imagina pe deplin pe ei înşişi ? Unde au dispărut tinerii îndrăgostiţi în căutare de locuri secrete, la adăpostul pădurii, pe care să le creadă numai ale lor ?

Timpul nu a trecut uşor. Nu aveai prea multe de făcut. Te‑ai trezit că începi să înlocuieşti glazura şi acadelele mai des decât era necesar, pur şi simplu pentru că simţeai nevoia să faci ceva şi pentru că (asta era o mică nebunie, dar n‑ai regretat niciodată că ai în tine o urmă de nebunie) te întrebai dacă nu cumva o versiune îmbunătăţită – un miros mai puternic de prăjituri, un alt producător, care să facă acadele cu spirale mai strălucitoare – ar schimba lucrurile în bine.

Şi, când vârsta de optzeci de ani se apropia, au apărut primii (şi singurii) tăi vizitatori, dar nu chiar cei la care te‑ai fi aşteptat. Păreau promiţători atunci când s‑au ivit dintre trunchiurile copacilor, clipind surprinşi din ochi, şi au nimerit în luminişul unde se găsea căsuţa ta.

Şi fata, şi băiatul erau sexy, cu figurile lor nemâncate şi şirete, cu expresia aceea vigilentă şi flămândă pe care o vezi uneori la copiii care nu au dus lipsă de bătaie. Aveau piercinguri şi tatuaje. Şi erau – iar asta era o satisfacţie chiar şi mai mare – hulpavi. Băiatului nu părea să‑i pese că glazura pe care şi‑o îndesa cu pumnul în gură era evident amestecată cu clei. Fata sugea seducător (cu lascivitatea caricaturală a fetelor care au învăţat lucruri mai degrabă din filme decât din proprie experienţă) o acadea stacojie.

Băiatul a spus, cu gura plină de glazură şi clei :

— Salut, mamaie, care‑i treaba ?

Fata nu făcea altceva decât să‑i zâmbească puştiului, cu limba lipită de acadea, de parcă era deştept şi ameţitor de periculos, de parcă era un rebel, un erou.

Şi ce anume te aşteptai să facă cei doi tineri psihopaţi, cei doi copii bătuţi, după ce ţi‑au mâncat jumătate din casă fără cea mai vagă expresie de uimire sau măcar de simplă politeţe ? Te‑a surprins că ţi‑au devalizat casa, că au trecut din cameră în cameră, mâncând tot ce le venea la mână şi oprindu‑se când şi când să facă mişto de bijuteriile pe care le găseau (ea, cu perlele tale la gât : „Mama are şi ea perle ca astea, cum ţi se pare că îmi stă cu ele ?“) sau de vaza care ţi‑a rămas când a murit bunica ta şi în care băiatul a făcut pipi îndelung şi zgomotos ? Ai crezut cumva că la urmă n‑o să se plângă că aici pare să nu fie nimic de mâncare în afară de dulciuri şi că lor le trebuie şi nişte proteine ?

Ai avut, poate, un sentiment de uşurare când te‑au luat pe sus (deja nu mai cântăreai aproape nimic) şi te‑au azvârlit în cuptor ? Ţi s‑a părut neaşteptat, dar cumva corect – ca o undă de satisfacţie, ca şi cum soarta s‑a împlinit într‑un final –, când au trântit uşa în urma ta ?

Despre Michael Cunningham

Michael Cunningham s-a născut în 1952 în oraşul Cincinnati din Ohio. A studiat literatura şi pictura la Stanford University, apoi s-a înscris la cursuri de scriere creativă. A publicat mai multe povestiri în reviste literare de prestigiu precum The Atlantic Monthly, Redbook, Esquire sau The Paris Review, însă genul care l-a consacrat ca scriitor a fost romanul. O casă la capătul lumii (1990), al doilea roman al său, s-a bucurat de numeroase elogii din partea criticii şi a cititorilor, fiind ecranizat în 2004, într-o producţie cu Colin Farrell şi Robin Wright Penn în rolurile principale. Romanul Orele (1998) a cunoscut un succes răsunător şi a fost distins, la un an după apariţie, cu Premiul Pulitzer şi cu PEN/Faulkner Award. Ecranizarea sa, care le-a avut în distribuţie pe Nicole Kidman, Meryl Streep şi Julianne Moore, a obţinut Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin, două premii BAFTA şi premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal. La Editura Polirom i-au apărut romanele Orele (2003, 2011), O casă la capătul lumii (2005), Zile exemplare (2006), Pînă la căderea nopţii (2011) şi Crăiasa Zăpezii (2014).