Bookaholic

Ca să scape din Europa măcinată de război și să ajungă în Țara Sfântă, femei și bărbați aleg căsătoria de formă. Iacov Marcovici, cel mai banal om din lume, trebuie să se supună și el căsătoriei aranjate, dar Bella este nu doar cea mai frumoasă femeie pe care a cunoscut-o vreodată, ci și un spirit liber, care vrea divorțul la scurt timp. Iacov însă refuză.

Pe lângă destinele celor doi, pline de singurătate și tensiune, se profilează și fabula tulbure a secolului al XXI-lea, surprins într-un stil tragicomic, dozând subtil umorul și tristețea.

„O poveste tragicomică despre origini și singurătate… Gundar-Goshen își găsește o voce originală, jucăușă, și creează câteva minunate personaje dickensiene. Scriitoarea etalează o imaginație fermecătoare, dozând abil umorul și tristețea. O noapte, Marcovici e un roman de debut impresionant.“

Herald

„O reușită remarcabilă: o poveste lirică, fluidă, senzuală, cu un echilibru delicat între înțelepciune și suferință. O carte sfidătoare și pasionantă.“

Times Literary Supplement

„O noapte, Marcovici”, de Ayelet Gyndar-Goshen – fragment

Tradusă de Ani Shilon
Colecția Babel
Editura Nemira
424 p.

Așa ajunse Iacov Marcovici în Galileea și se supuse soartei. Ziua se războia în lupte inutile, iar noaptea scria scrisori inutile. Bella nu-i răspundea niciodată, dar era plină de uimire, ca și cum ar fi ascultat ciripitul unei păsări și nu ar fi înţeles. Iacov Marcovici nu scria nimic despre război și nu pentru că ar fi vrut s-o apere pe Bella de el. Nici el însuși nu cunoscuse încă niciodată cu adevărat războiul, deși în fiecare zi petrecută departe de casă se afla în preajma lui. Dar războiul nu îi afecta trăirea, păstrată toată pentru Bella.

Oameni ca el aleargă ca niște cărăbuși pe pământul ţării și chiar nu le pasă ce steag flutură deasupra lor. E limpede că Iacov Marcovici nu era un cărăbuș, ci un agricultor evreu, ba chiar unul care în cea mai parte a timpului căra în raniţă arme și povestiri eroice. Dar era, totuși, ca un om care se trezește dintr-un vis și căruia îi mai răsună în urechi strigătele acelor figuri imaginare, iar el nu știe dacă trebuie să le asculte sau nu. Din depărtare ajungeau până la el răcnetele comandanţilor, strigătele camarazilor de detașament și bubuiturile obuzelor. Toate zgomotele apăreau și dispăreau, iar el se îndoia de el, pentru că orice sunet care nu era vocea Bellei i se părea acum înșelător. Astfel Iacov Marcovici se rupea puţin câte puţin de lume, pentru că și atunci când strigau la el, când îi ţipau în ureche sau îl scuturau de umeri, mintea-i era preocupată de ce îi va scrie Bellei când se va termina ziua.

Toate zilele acelea pe care Iacov Marcovici le petrecea pe câmpul de luptă din Galileea, Bella Marcovici și le petrecea pe câmpul de luptă din sat. E drept că acolo certurile dintre vecini erau de-ajuns ca să-i supere pe oameni. Femeile erau îngrijorate, obosite și furioase, iar copiii nu erau decât imaginea lor reflectată în oglindă. Cel mai mic motiv îi făcea să plângă, iar plânsul unuia îi molipsea imediat și pe ceilalţi, trecând de la copil la copil ca o epidemie de varicelă. La începutul războiului femeile mai simţeau că au același destin, ceea ce le unea și făcea ca orice început de ceartă să fie alungat imediat. Dar pe măsură ce treceau săptămânile fiecare femeie se închidea în nefericirea ei, adunând în suflet încă și încă o îngrijorare și frică și motive de ceartă.

– Să nu-ţi vină să crezi! Tocmai acum face dulceaţă de caise!

– Mirosul ajunge până la cer!

– Dar să le dea și altora nu i-a dat prin minte!

Deși chiar și când Bella trecu printre case și le oferi din dulceaţa proaspătă, toate o refuzară. Chiar dacă erau puţine caise anul ăsta și-ţi lăsa gura apă de la aroma lor, din gemul ei nici gând să guste. Schimbarea petrecută cu Bella Marcovici de când Iacov Marcovici plecase de acasă nu poate fi ignorată. Bucuria îi era prea evidentă, striga până la cer. Părul ei auriu le lua ochii copiilor, ochii îi străluceau cu asemenea entuziasm, încât uneori induceau în eroare inamicul de departe, care credea că vede diferite indicatoare de foc. Iar cel mai rău – cânta. Cât timp își ţinuse gura, femeile mai reușiseră să treacă peste jignirea pe care le-o aducea frumuseţea ei, care la urma urmei nu depindea de ea. Dar când începea să cânte nimeni nu mai putea face abstracţie de faptul că Bella Marcovici înflorea pur și simplu. Pentru prima oară în viaţa ei frumuseţea nu era efectul unei priviri din afară, ci rodul simţămintelor ei. Or, asta femeile nu îi puteau ierta. Una e să strălucești datorită privirilor bărbaţilor, dar cu totul alta ca strălucirea să se datoreze propriei tale voinţe. Frumuseţea Bellei Marcovici arunca o pată asupra întregii așezări.

Un bărbat care pleacă la luptă oare ce-și dorește? Ca lumea întreagă să se oprească în loc. Pentru un om care și-a îngropat prietenii cu propriile lui mâini, grânele care cresc în tăcere sunt ca un scuipat în obraz. Ca să nu mai vorbim de covoarele de maci. Ce rușine. Pământul așezării ar fi trebuit să-și închidă uterul și să-și aștepte stăpânii. Dar pomii rodeau mai departe, macii se înroșeau și grânele creșteau la fel. Bella Marcovici privea în jur, iar de pe buze i se desprindea un cântec pe care și-l compusese singură. La Iacov Marcovici se gândea foarte rar. Casa îi uita chipul din ce în ce mai mult. Chiar și lucrurile lui personale – scrierile lui Jabotinski, spre exemplu – se eliberau încetul cu încetul de apăsarea lui. Uneori, când Ţvi își construia castelele în nisip, ei îi zbura gândul peste zile și săptămâni. Se întreba atunci dacă toate zilele vor fi ca astea, dacă gardianul va pleca și nu se va mai întoarce. Va rămâne prinsă între zidurile astea, în închisoarea prefăcută în cămin, și va crește acest copil într-o singurătate binefăcătoare și strălucitoare.

Dar scrisorile lui Iacov Marcovici tot soseau. Uneori erau atât de emoţionante, că Bella trebuia să-și spele mâinile imediat ce le citea ca să nu devină lipicioase. O dată sau de două ori o apucă râsul citind niște metafore de o platitudine absolut deosebită. Se simţea foarte vinovată, dar fără îndoială că și-ar fi acordat iertarea dacă ar fi știut cât de generoasă e în comparaţie cu camarazii de regiment ai soţului.

Adevărul este că ei observaseră încă din prima zi cât de ciudat era Iacov Marcovici. Deși purtau aceleași uniforme, chiar și în asta se vedea, ba chiar se simţea alienarea acestui bărbat tăcut. Într-una din nopţile lungi, când focul se stinsese deja, iar născocirile fuseseră tocate deja mărunt-mărunt, cineva își luă inima în dinţi și îi șterpeli caietul lui Iacov Marcovici. Apoi se strânseră cu toţii să vadă ce îi va spune de data asta iubitei și adăugară tot felul de icnete și suspine ce uluiesc auzul. Iacov Marcovici îi rugase și-i implorase, bătuse din picior și ţipase, dar asta nu făcuse decât să-I asmută și mai şi, așa cum uleiul aţâţă focul. Într-o seară Iacov Marcovici își căuta caietul care dispăruse. Dinspre corturi nu se auzea niciun zgomot și de aceea credea că la mijloc e mâna băieţilor. Liniștea asta care cuprinsese tabăra militară semăna cu liniștea trupelor înainte de luptă. Dinspre ambuscadă îl priveau ochi cercetători. Ce-o să facă? O să alerge din colţ în colţ, căutând agitat? Sau o să rămână pe loc, începând să implore, subiect bun cum nu e altul pentru a încălzi o gașcă plictisită? Dar Iacov Marcovici nu făcu nici una, nici alta. Minutele treceau, iar el rămânea pe loc, fără să scoată un sunet. Atenţia concentrată a băieţilor se transforma în plictiseală. Noaptea asta va trebui să-și găsească alt subiect de distracţie. Dar, în timp ce se gândeau deja cum să-l lege în somn pe soldatul gras din cealaltă grupă, auziră pe cineva încărcând o armă. Iacov Marcovici stătea cu pușca îndreptată spre tufișurile în care se ascunseseră băieţii.

– Caietul. Acum.

Majoritatea oamenilor deosebesc ușor tonurile vocilor. Mult mai puţini știu să deosebească tonurile tăcerilor. Comandantul lui Iacov Marcovici era unul dintre aceștia. Nu numai că sesiza ușor deosebirea dintre glasul corbilor și al porcilor sălbatici, dar iată că simţi imediat distanţa dintre liniștea surâzătoare și liniște timorată. În tot acest timp în care soldaţii îl zeflemiseau, Iacov Marcovici stătea culcat în cortul lui și nu auzea nimic. Dar în clipa în care își încărcă arma, Iacov Marcovici simţi tensiunea din aerul care înconjura cortul, fugi afară cu pistolul în mână și se trezi în faţa acelui soldat căruia nici până în clipa aceea nu reușise să-i reţină numele.

– Ce faci, soldat?

– Mi-a dispărut caietul, comandante. Îl vreau înapoi.

– Și pentru ce ameninţi tufișurile cu arma?

– Nu tufișurile, comandante. Oamenii care se ascund acolo.

Comandantul privi cu atenţie spre tufișuri, dar nu văzu pe nimeni. Soldaţii, care își ţinură respiraţia de spaimă din clipa în care Iacov Marcovici își încărcase arma, nu mai îndrăzneau acum să respire de spaima comandantului.

– De unde știi că sunt soldaţi acolo?

– Îi simt, comandante. Le simt batjocura chiar din spatele frunzelor.

Comandantul îl privi cu atenţie, spunându-și în sinea lui că uneori talentele extraordinare se ascund în cele mai banale trupuri.

– Ieșiţi cu toţii de acolo și daţi-i înapoi caietul! Gașcă de ipocriţi ce sunteţi! Iar tu să vii să stăm de vorbă după ce scrii ce vrei să scrii în el.

Iacov Marcovici scrise în grabă, după care ieși din cort să meargă la comandat, lăsând caietul la vedere pe pat, ca pentru a-i provoca pe soldaţi să îndrăznească. Când se întâlni cu comandantul, el îl privi îndelung, cu o dezamăgire greu de ascuns. Văzându-l cu arma îndreptatăspre tufișuri, comandantul simţise o căldură debordând sub uniformă. În mânia lui, Iacov Marcovici aproape că strălucea. Dar acum, după ce i se oferise ocazia să-și descarce sufletul în paginile caietului, patima dispăruse și nu mai lăsase de privit decât chipul lui cenușiu. Redevenise ce era în timp de pace: un om simplu, pe care nu-l ţineai minte, sfios și cu ochi apoși.

– Cred că ţi-e clar că te-aș fi putut pedepsi. Arma din mână nu ţi s-a dat ca să-i ameninţi pe ai noștri.

Iacov Marcovici tăcu înainte de a răspunde, iar comandantul crezu că de astă dată intuiţia îl înșelase. Decisese deja să-l pedepsească pe soldat, în caz că va îndrăzni să se scuze. Dar în clipa aceea Iacov Marcovici îl privi pe comandant drept în ochi și spuse:

– Aș face-o din nou.

Spre surprinderea lui Marcovici, comandantul zâmbi auzindu-i răspunsul și cu o mișcare caldă îi făcu semn să se așeze.

– Înflăcărare, soldat. Asta ai în tine. Din păcate, am omis să o observ, dar în seara asta nu se poate să mă înșel. Și numai cu o înflăcărare ca a ta vom câștiga bătălia.

Despre Ayelet Gyndar-Goshen

Ayelet Gundar-Goshen s-a născut în Israel în 1982 și a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, oraș în care avea să lucreze și ca jurnalistă. După aceea a studiat cinematografia. Scenariile ei de film au câștigat premii la festivaluri internaționale. A scris, de asemenea, scenarii pentru filme de televiziune.

O noapte, Marcovici, primul ei roman, a fost recompensat cu Premiul Sapir pentru Debut în anul 2012 și a fost tradus în cinci limbi. Bestseller în Israel, cartea, care va fi adaptată pentru marele ecran, spune povestea locuitorilor dintr-un sat israelian din perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial până la Războiul de Independență din 1948 și după aceea, urmărind cu subtilitate felul în care istoria mare se împletește cu istoria mică. Deși conturată pe un fundal istoric, ficțiunea ei are puternice ecouri biblice. O noapte, Marcovici imaginează viața întemeietorilor statului Israel și a realităților ieșite din comun cu care aceștia s-au confruntat.