Edward Behr a avut o carieră jurnalistică impresionantă, a fost corespondent de război (războiul din Algeria, războiul din Vietnam, Laos etc.), redactor al Saturday Evening Post, corespondent pentru Time-Life, director al filialei Newsweek în Hong Kong, a scris numeroase cărţi inspirate din experienţa sa de jurnalist de război şi, printre altele, şi o carte despre Ceauşescu (Kiss the Hand You Cannot Bite; The Rise and Fall of the Ceausescus). În O Americă înfricoşătoare (Une Amérique qui fait peur, 1995; Humanitas, 2013), Edward Behr vorbeşte despre o schimbare profundă în miezul societăţii americane, începută pe la mijlocul anilor ’70. El include în această schimbare drastică aspecte precum proliferarea talk-show-urilor care promovează senzaţionalismul, banalizarea crimei, violenţa, mişcările feministe, multiculturalismul (!). Perspectiva lui Behr este însă cea a conservatorismului destul de drastic, care vede o mare problemă în promovarea multiculturalismului şi în îndepărtarea de tradiţia „europenilor, bărbaţi, albi şi morţi”, punând noua sensibilitate americană sub semnul deconstrucţionismului, multiculturalismului, antieurocentrismului.
În viziunea lui Behr, este o mare problemă că America are noi „idoli”, care sunt mai compatibili cu societatea multirasială şi multiculturală, lucru care o împinge într-o fază de izolaţionism cum nu a mai cunoscut până acum. Se plânge că a scăzut interesul pentru marii clasici, precum Corneille, Shakespeare. De asemenea, ia în derâdere campaniile împotriva violurilor, campanii destul de răspândite în campusurile americane. Modul în care le descrie face ca studentele participante să pară ieşite dintr-o variantă a filmelor cu vampiri, nişte lunatice care nu au nici un simţ al realităţii.
„Când trecem, în campus, pe lângă fete în minişort, minijupă sau jeanşi mulaţi, experte în karate şi cu muşchii dezvoltaţi printr-un bodybuilding intens, alături de băieţi al căror fizic este – ca să nu spunem mai mult – uneori mai apropiat de acela al lui Woody Allen decât de cel al lui Arnold Schwarzenegger, ne punem obligatoriu întrebarea: unde şi cine sunt acei obsedaţi sexual, acei maniaci primejdioşi care merg până la a viola sau a hărţui sexual o studentă din patru – dacă nu din două – şi care îngrijorează atât de tare autorităţile universitare?”
Concluzia: paranoia este trăsătura primă în campusurile universitare, iar săracii băieţi subdezvoltaţi sunt traumatizaţi. Behr se întreabă, apoi, de ce pentru studentele europene date rape-ul sau campus rape-ul nu sunt subiecte la ordinea de zi. Nu a reuşit să ajungă la explicaţia că poate în America femeile sunt mai încurajate să vorbească despre aşa ceva. Behr chiar aduce în discuţie ideea „adevăratului viol”, pe care nu o detaliază prea mult, lăsând să se înţeleagă, aşa cum tot auzim în prezent de la republicani, că există mai multe tipuri de viol, unele mai reale decât altele (şi că, eventual, aş adăuga, mergând pe linia insinuării sale, poate nici nu există unul „legitim”, căci, nu-i aşa, femeia are mecanisme interioare de blocare a violatorului… – aluzie la ideea „violului legitim” a lui Todd Akin).
Edward Behr vorbeşte despre valul de feminism violent care se constată începând de prin anii ’70 şi care a ajuns, acum, să se manifeste printr-o „ostilitate generalizată” faţă de bărbaţi. Abordarea lui Behr asupra feminismului (american, cel puţin) este de-a dreptul delirantă, vorbind despre „terorismul ideologic feminist”, doar pentru că, de pildă, femeile nu mai ştiu să apeleze la umor şi ironie când este vorba despre discriminări sau abuzuri verbale. Aşa-zisa furie a feministelor este şi motivul pentru care au apărut atâtea organizaţii care luptă împotriva „discriminării masculine sistematice”! (mai lipsea să spună că acesta este şi motivul violurilor), concluzionând că multe acţiuni ale femeilor, cum ar fi să se lupte pentru o pensie alimentară sau să nu accepte hărţuirea sexuală la locul de muncă, acţiuni pe care la consideră adesea excesive, „şubrezesc şi mai mult o societate o societate americană deja traumatizată”. Deplângând separatismul sexual, Behr deplânge, de fapt, pierderea unei vârste a Americii când femeile erau casnicele supuse, care-şi aşteptau bărbaţii cu cina caldă şi când sfera căminului era singurul apanaj al femeii.
O altă „maladie” a Americii pe care o identifică Edward Behr este cea a sindromului multiplei personalităţi, care i-ar face pe atâţia oameni să creadă că au fost răpiţi de extratereştri. Este uimit că mulţi oameni inteligenţi şi bine pregătiţi consideră că au fost răpiţi de extratereştri sau iau în serios mărturiile altor oameni, aşa cum se întâmplă în cazul profesorului John E. Mack, laureat al Premiului Pulitzer şi profesor la Harvard. Din punctul meu de vedere, menţionarea unor personalităţi care cred în astfel de teorii constituie chiar un contraargument la ideea pe care Behr o promovează: se constată deci că felul în care-ţi laşi imaginaţia să evolueze nu-ţi afectează sub nici o formă performanţele sau capacitatea de a-ţi aduce contribuţia în societate.
Evident, ajungând la chestiunea „egalităţii”, şi aici Edward Behr descoperă hibe: discriminarea nu mai este împotriva negrilor, ci împotriva albilor, dând o serie de exemple pentru a arăta cum negrii cu trecut incert, dar reabilitaţi au reuşit în Congres sau la publicaţii de renume care, dacă ar fi fost vorba de albi, nu i-ar fi primit cu un asemenea „cazier”. Behr deplânge segregarea pe care tot negrii o practică şi faptul că au apărut teorii afrocentriste, fără să ţină cont că poate astfel de atitudini sunt, în esenţă, metode de apărare (să nu uităm că, în America, şi în secolul XX, negrilor nu le era permis să meargă cu aceleaşi autobuze cu albii sau erau forţaţi să stea în rândurile din spate). Aducând în discuţie protestele frecvente ale salariaţilor negri, care se plâng că avansarea lor este mult mai lentă decât a colegilor lor albi, Behr dă vina tot pe angajaţi, care îi sperie pe şefii lor cu teoriile lor „pseudoştiinţifice”, aceştia preferând alţi oameni mai calificaţi (deci afrocentrismul este incompatibil cu o bună calificare). În ultimă instanţă, „este consecinţa jenantă a unui sistem pedagogic american nepotrivit”, care îi încurajează pe studenţii negri să aibă idei afrocentriste şi antieurocentriste!
O carte dură la adresa Americii, O Americă înfricoşătoare descrie aproape grotesc, halucinant o naţiune care are, indiscutabil, tarele ei, dar care nu cred că ar trebui, sub nici o formă, judecată pentru „abaterea” ei de la europocentrism. Prin judecăţile sale de valoare, Edward Behr se situează cu adevărat pe poziţia „bărbaţilor europeni, albi”, care nu au reuşit să înţeleagă viziunea multiculturală a Americii. Dacă e să criticăm America, cred că avem destule motive, dar nu văd cum multiculturalismul, feminismul (adică egalitatea) sau căutarea unor noi modele culturale, literare etc. formează imaginea unei Americi înfricoşătoare. E drept, este o Americă înfricoşătoare doar pentru conformismul şi tradiţionalismul în stare pură, imune la necesităţile reale ale unei societăţi diverse.
Edward Behr, O Americă înfricoşătoare, traducere din franceză de Florin Sicoie, Editura Humanitas, 2013
Daca probleme ale feminismului precum denumirea disciplinei istoriei cu termenul de ‘herstory’si nu ‘history’ nu intra in aria isteriei inseamna ca nu mai stim ce e aceea isterie. Mi se pare de prisos sa aduc argumentele clare pe care le aduce Behr in carte despre celelalte isterii si facaturi ale culturii relativiste americane. Mi se pare insa important de spus ca aceasta carte se inscrie in lista unor titluri precum ‘Criza spiritului american’ de Allan Bloom, ‘Canonul occidental’de Harold Bloom, Roger Kimball ‘The Long March’etc. Din pacate incepem sa simtim pe pielea noastra acest relativism chiar de pe bancile facultatii unde profesori veniti din Vest ne explica faptul ca nu trebuie sa tot credem ca scriitori precum Shakespeare sunt asa de mari, ca poate undeva in Africa un autor isi inmoaie condeiul si asterne pe hartie lucruri mai mari decat cele scrise de Bard. Uneori oamenii aflati in derizoriu ajung sa iti spuna tie ca de fapt nu gandesti limpede. Cazul rapirilor extraterestre este atat de hilar incat trebuie sa faci ceea ce Socrate a amenintat doar ca face in dialogul Protagoras: sa te ridici si sa pleci fiindca nu partici la un dialog, ci, de data asta, la o halucinatie.
Edward Behr considera ca America este “infricosatoare” pentru ca, de pilda, se fac prea multe campanii anti-viol in campusurile universitare si pentru ca negrii nu au o viziune europocentrista! Si legat de extraterestri, de ce ar fi o problema? E o credinta particulara a unor oameni (cum este si credinta in Dumnnezeu, doar ca aceasta este acceptata social), care, dupa cum s-a vazut chiar in exemplele date de autor, nu produc daune societatii, ci dimpotriva, sunt si profesori de marca, oameni care si-au adus serios contributia la societate. Apoi, relativismul nu e o oroare, cum o prezinta Behr. Haideti sa mai deschidem putin ochii si in afara lui Shakespeare. Il citim, il apreciem, dar nu trebuie sa vedem si alte perspective? De ce sa nu vedem ce scrie si un autor din Africa? Edward Behr se pare ca nu are nici o problema sa afirme ca singurele valori ale umanitatii sunt “barbatii albi”, ceea ce mi se pare de-a dreptul ridicol.
Nu e nimic reductionist in acea carte: este tristul adevar. Un adevar pe care fie nu il intelegi, fie ai rea-vointa si il minimizezi. Caci in America exista adevarati komisari politici ai mizeriei numite corectitudinea politica care face adevarate victime. Cazurile cu profesorii pedepsiti cu sanctiuni aspre pentru glume care in Europa ar fi nevinovate este graitor. Si nu numai, feminismul radical promovat de niste femei demente (Andrea Dworkin, Betty Friedan, etc.) care nu are nimic de-a face cu lupta egalitatii in drepturi intre barbati si femei; alt aspect este uciderea sufletelor copiilor de catre acei procurori fara constiinta in numele luptei contra parintilor ”pedofili”, procurori care cred in PSEUDO-teoria privind ”memoria recuperata” – dovedita o gogorita de catre psihologii europeni (caci, foarte ciudat, TOTI cei care apeleaza la sarlatanii respectivi afla ca de fapt au fost abuzati sexual de catre parinti in copilarie, de unde si cresterea enorma a acuzelor de pedofilie la adresa unor parinti respectabili, dupa ce copii lor au apelat la acesti nemernici). Numesti toate astea ”reductionism”? Din contra, reductionist este modul tau de a judeca aceasta carte, carte care zugraveste super-corect America actuala, tara fara traditii culturale, o adunatura de popoare care au incropit o tara axata in jurul cultului dolarului. America este purtatoarea unor ideologii false si daunatoare spiritului uman (nu ai voie sa spui ce gandesti, caci vine Komisarul P.C. si iti da amenda/puscarie dupa caz), iar ceea ce este mai pervers este ca America se considera inca ”aparatoarea libertatii”, in timp ce ucide pe cine vrea si inchide fara judecata pe cine vrea (vezi Guantanamo), ca un satrap roman caruia ii placea sa zdrobeasca orice tara care I se impotrivea, cu deosebire ca America a bombardat in stanga si in dreapta si a creat haos si distrugere,fara a pune nimic in loc, fata de romani care macar construiau drumuri, apeducte si bai publice acolo unde cotropeau. America incepe sa devina incet-incet un balaur imbracat in haine de oaie, care vrea sa impuna lumii ”noua ordine” – Pax Americana. Sper sa aibe parte de sfarsitul cuvenit!
P.S. valorile umanitatii sunt 100% date de barbatii albi, caci progresul umanitatii de ei a fost facut, nu de catre indigenii din Borneo sau Africa, care nu au ”descoperit” decat copacul cu banane. Negrii au fost civilizati si ridicati de catre barbatii albi, asa ca multiculturalismul sau idea ca toate culturile au acelasi aport la dezvoltarea umanitatii este un mit bagat cu forta pe gat de catre partizanii P.C.
Mesajul tau miroase a feminism super-ofuscat, atata tot!